Ce asculți?

Alarma de dimineață sună la ora 6:30 fix, iar Enid, somnoroasă, o amână și adoarme la loc. Trec 20 de minute până ce sună iarăși și este pe cale să o închidă din nou, dar cu un ochi întredeschis vede că a dormit prea mult. Sare agitată din pat și fuge în baie. Poartă pijamalele sale obișnuite, roz cu Hello Kitty, în timp ce se spală pe dinți. Își face machiajul cu mult negru la ochi, pune piercingurile în găurile din nas și buze, petrece peste gât colierul cu craniu, se îmbracă în rochia scurtă neagră și își așază accesoriile cu țepi pe încheietura mâinii. Se uită un moment în oglindă și îi scapă un zâmbet orgolios. Își ia ghiozdanul și se îndreaptă spre ieșire, dar se oprește în mijlocul sufrageriei, așteptând din partea părinților o reacție la înfățișarea excentrică cu care merge la școală. Aceștia nuși ridică însă ochii din laptop.

– E-eu plec, p-pa! le spune, bâlbâindu-se.

Amândoi îi fac cu mâna, fără să se uite la ea. E obișnuită sa fie ignorată, dar iese din casă cu o oarecare dezamăgire.

E ora 7:10. Ian se trezește la strigătele mamei lui, care îi spune că întârzie la școală. 

– Tu și taică-to sunteți niște leneși împuțiți, zice mama lui nervoasă și continuă să-l apostrofeze cu privire la părul lui lung și neîngrijit.

 Ian nu pare să se sinchisească. Nici nu se grăbește. Se îmbracă încet. Își caută skateboard-ul disperat prin casă.

– Unde l-ai pus? o întreabă acesta agitat pe mama lui, întrerupând-o din strigăte.

– La ce te referi, măi copile?

– La placa mea! La ce altceva? se răstește Ian.

– Cum îți permiți să urli la mine, nesimțitule?! L-am aruncat la gunoi, unde îi este locul, de mizerabil și jerpelit ce era! adaugă cu dezgust femeia. 

Ian fuge pe ușă cu ghiozdanul în spate și se apucă să caute prin tomberon. Găsește skateboard-ul.

– Bravo! Așa te-am educat eu pe tine? Să cauți prin gunoaie, ca oamenii străzii? strigă maică-sa de la geam.

Ian o ignoră și pornește spre școală. Merge cu viteză pe skateboard, ca să recupereze timpul pierdut. Când ia colțul să intre în curtea școlii, intră în plin într-o fată. O dărâmă. Ea cade pe asfalt și își julește genunchii. Ian se oprește panicat și se apleacă s-o ajute:

– Ești bine? o întreabă Ian. 

– Nu! se răstește fata.

Ian o sprijină să se ridice de pe jos.

– Cum te cheamă?

– Enid, răspunde ea. 

Fata se uită în jos și observă că-i curge sânge din genunchi.

– D-doamne ferește! U-uite ce mi-ai făcut! zice ea bâlbâindu-se.

– Stai, nu te ambala așa, femeie! spune Ian.

Enid se enervează și mai tare.

– N-nesimțitule! Ar-r trebui să t-te uiți dracului p-pe unde m-mergi! I-dd-iotule!

Ian începe să râdă sfios de înjurăturile bâlbâite ale lui Enid.

– Ce!? De-e ce râzi? Întreabă ea panicată.

Stă puțin și ascultă perplexă râsul lui Ian, după care realizează că se bâlbâie. Își ia ghiozdanul de pe jos și pleacă rapid spre clasă. Ian rămâne pe loc și se uită lung la ea cum se îndepărtează.

Ora începuse de zece minute când Enid, îmbrăcată cu rochia scurtă neagră, accesoriile cu țepi, colierul cu craniu, piercinguri în nas și buze, toate asortate cu genunchii însângerați, intră în clasă. Privirile tuturor sunt ațintite spre ea.

– Măi, fetiță! Tu vezi cât e ora? spune profesoara șocată.

Enid privește spre ceasul de pe perete.

– Ă-ă, îmi p-p-are rău, dar am avut u-un a-accident, zice Enid bâlbâindu-se și clasa izbucnește în râs.

Profesoara se enervează.

– Liniște! Cum ziceai? Îți pare rău? Și mie îmi pare rău pentru părinții tăi! Cum Dumnezeu ți-a venit în minte să te îmbraci ca un Frankenstein, mai ai și genunchii ăia beliți…, nu apucă săși termine propoziția, că ușa se deschide larg. 

Ian intră nonșalant cu căștile în urechi și muzica dată la maxim. Enid face ochii mari când îl vede pe agresorul ei de mai devreme, iar Ian scapă un zâmbet surprins când o zărește. Profesoara uită de Enid pentru o secundă.

– Oh, uite ce avem noi aici! Tu trebuie să fii noul elev. Observ că începi cu stângul.

Ian își dă căștile jos din urechi, distrat.

– Ceați spus?

– Fix ce ziceam! În toată cariera mea de treizeci de ani nu am dat de o generație mai ignorantă ca voi! se răstește profesoara.

– Ce s-a întâmplat, doamna profesoară? spune Ian cu tupeu. V-ați trezit cu fața la cearceaf? Dacă sunt noul elev, nu aveți de unde să știți cât de ignorant sunt!

Toată clasa, chiar și Enid, începe să râdă. Ian îi face lui Enid cu ochiul. Profesoara se face roșie de furie și face un semn cu mâna către cei doi.

– Voi doi, afară! O să mă asigur că părinții voștri vor afla ce copii au crescut.

Amândoi ies din sala de clasă, Enid rușinată și Ian victorios. Ian se așază pe podeaua rece a holului și își pune căștile înapoi în urechi. Enid aruncă ghiozdanul în dreapta sa și se așază pe el. Amândoi stau și se uită în gol. Muzica se aude înfundat din căștile lui Ian date la volum maxim. Enid se holbează la el.

– Ce asculți? zice ea cu o oarecare mirare.

– Poftim?

– Întrebam ce a-asculți, spune Enid străduindu-se să nu se bâlbâie.

Deftones.

– Am a-auzit de ei! Știu câteva m-melodii! zice entuziasmată. Ian se uită la ea și scapă un mic zâmbet. 

– Auzi… îmi pare rău, știi tu, pentru… accidentul de dinainte. 

Enid, luată prin surprindere, e puțin stânjenită.

– E ok, te-ai l-lăsat dus de val. 

– Mda, concluzionează Ian. 

Mai stau câteva momente într-o liniște stânjenitoare, fără să zică vreunul ceva.

– De ce te-ai transferat aici? rupe Enid tăcerea. 

– Eh, am avut ceva probleme cu mama…

– Înțeleg ce zici, spune Enid cu empatie.

– Dar de ce te îmbraci așa? Nu ți se potrivește, mai ales cu bâlbâiala, comentează Ian șmecher.

– Ce-e? Dar tu de ce umbli cu un s-skateboard așa jerp-pelit? răspunde Enid ofticată.

Ian se uită la ea cu o privire surprinsă. Enid se încruntă la el.

– N-nu vreau să mă b-bag, dar are cumva legătură cu p-problemele legate de mama ta?

– Ce? Nu, inspiră Ian adânc, are legătură cu o persoană ce nu mai e aici.

– Ooo, îmi pare rău! Se întoarce curând? întreabă naiv Enid.

– Aș vrea eu… mă refer că a murit. Skateboard-ul ăsta a aparținut unui prieten bun.

Enid se întristează și se uită empatic câteva secunde în ochii lui Ian, fără să poată articula vreun cuvânt. 

– Știi, nu am zis nim-mănui asta, dar eu mă îmb-brac așa ca să fiu ob-bservată.

– La ce te referi? Vrei să devii populară sau cum? 

– Nu, vreau doar să f-fiu observată de p-părinții mei. L-lor nu le prea pasă de mine.

– Pff, aș vrea să fiu în locul tău! spune Ian cu oarecare invidie. Mama mea e mult prea băgăcioasă și intruzivă.

Enid afișează un zâmbet timid și își îndreaptă privirea spre podea. Ian o privește cu blândețe și își mută apoi privirea spre skateboard-ul său. Amândoi stau pe gânduri câteva clipe. Ian ridică dintr-o dată capul spre ea și zâmbește cu subînțeles.

– Vrei să plecăm de aici? Suntem deja în belea și mai rău de atât nu se poate, plus că știu eu un loc super mișto.

Enid ridică privirea și zâmbește afirmativ. Ian sare în picioare și îi oferă mâna să se ridice. 

Își iau ghiozdanele, îndreptându-se entuziasmați spre ieșirea liceului și un veritabil chiul în doi.