de Cristiana Sigmirean (15 ani)

Ceasul sună, iar Alyana îl amână a treia oară în această dimineață. E trecut deja de 8:30, când oprește pentru ultima dată melodia Waves. Display-ul telefonului se luminează și un mesaj de la Uber o anunță că mașina ajunge în cinci minute.

Cu ceașca de cafea într-o mână și cu un pantof în cealaltă, Alyana aleargă prin casă, căutând disperată să găsească perechea pantofului. Telefonul anunță că Uberul a ajuns. În haosul de a ieși cât mai repede din casă, varsă cafeaua pe podea. Șterge covorul cu un șervețel și își vede pantoful sub canapea. După ce se încalță, aleargă pe scări în jos și în scurt timp se urcă în mașina de la Uber.

– Bună dimineața! Spre tribunal, vă rog, am întârziat!

Mașina pornește. Alyana tot caută ceva pe banchetă. Șoferul o privește în oglindă, nedumerit.

– Îmi cer scuze, căutați ceva anume ?

– Da, centura de siguranță…

– A, modelul acesta nu e prevăzut cu centură de siguranță în spate.

– Cum să nu fie, domnule!? Sunteți normal? Vă auziți? Ce fel de mașină aveți? Dumneavoastră vreți să mă omorâți? Vă rog să opriți imediat mașina!

Șoferul trage, bulversat, pe dreapta.

– Doamnă, stați puțin…

– Ce să stau?! Tu vrei să mă omori!? Ești un criminal!

Alyana sare din mașină și trântește ușa, înainte ca șoferul să apuce să tragă mașina la bordură. Se îndepărtează de uber, apoi se întoarce brusc și dă, nervoasă, cu geanta în mașină.

– Criminalule!

– Doamnă, opriți-vă, nu sunteți în toate mințile!?

Șoferul demarează în trombă, iar Alyana stă debusolată în stradă câteva momente. Pornește înapoi, pe jos, spre apartamentul ei. E tulburată. Urcă, ia niște chei de pe masă, coboară și se urcă în mașina personală. 

Ajunsă la tribunal, Alyana intră precipitată în sala de judecată. Judecătoarea este deja așezată la prezidiu. O privește critic pe Alyana, care intră în încăperea plină și se îndreaptă rușinată spre masa acuzării. Privirea Alyanei cade pe o femeie blondă, mai în vârstă, îmbrăcată într-o rochie albastră, care stă în primul rând. Femeia îi zâmbește. Alyana îi schițează un zâmbet forțat și ia loc. Avocatul inculpatului începe să vorbească. În timp ce acesta pledează pentru clientul său, Alyana pare distrasă. Se uită în gol.

– Doamnă procuror! strigă judecătoarea a treia oară. Alyana tresare. Aveți cuvântul!

Alyana privește ușor absentă la judecătoare, apoi în jur. Se ridică în picioare.

– Sunteți gata? o întreabă judecătoarea iritată.

– Am, d-da. În urma dovezilor descoperite ulterior, victima decedată în urma accidentului de mașină…

– Victima accidentului nu este decedată, despre ce caz vorbiți? 

– Păi…

Alyana caută prin documentele ei. Se panichează, nereușind să găsească dosarul corect, în timp ce mai multe hârtii ajung pe podea. Disperată, privește spre femeia blondă, mai în vârstă, din primul rând, care la rândul ei se uită șocată la Alyana. Momentul prelungit de așteptare este întrerupt de vocea judecătoarei.

– Ședința se suspendă pentru săptămâna viitoare!

– Dar…

– Sper ca data viitoare să fiți mai pregătită. Nu pot să-mi pierd timpul, vom trece la următorul caz, după pauză.

Judecătoarea se ridică și iese din sală. Alyana strânge nervoasă hârtiile căzute pe podea. Spre ieșirea din tribunal, o revede pe femeia blondă în rochie albastră.

– Alyana! strigă aceasta.

– Ce cauți aici, mamă?

Femeia are o expresie îngrijorată. Are ochii umezi.

Am discutat să luăm prânzul după audierea de astăzi, ai uitat?

– Scuze, am uitat…

– Alyana, ce s-a întâmplat în sală? Tu, de obicei…

– Mamă, nu vreau să vorbesc despre asta. Am parcat puțin mai încolo.

Alyana și mama ei, Keira, se urcă în mașină. Pe drum, Keira încearcă să continue conversația începută în fața tribunalului.

– Te-ai gândit la ea, nu-i așa? și aproape o podidesc lacrimile. 

– Am spus că nu vreau să vorbesc despre asta.

– Niciodată nu vrei. Au trecut 20 de ani! Nu poți să trăiești în trecut.

– Tu vorbești? Crezi că dacă ai văzut de trei ori în viața ta un psiholog, viața ta e roz?

– Alyana,… nu la asta m-am referit.

– Dar atunci la ce te-ai referit? strigă Alyana.

Alyana nu termină bine de zis ultima frază, când zărește un copil pe trecerea de pietoni. Trage de volan în ultima clipă și, deși frânează cu toată forța, mașina se izbește lateral, puternic, de un copac.

Cu numeroase vânătăi pe față, mâna dreaptă într-o atelă și lacrimi pe obraz, Alyana așteaptă pe un scaun, într-un salon de spital, ca mama ei să iasă din sala de operație. Au trecut patru ore de când Keira a fost dusă în blocul operator. La un moment dat, ușa se dă la o parte și un pat e împins în salon. Keira, încă sub efectul anesteziei, pare moartă, cel puțin pentru Alyana, care nu a mai văzut o persoană într-o asemenea stare, de când și-a văzut sora mai mare în coșciug. 

Un medic în halat albastru apare în ușă și începe să-i vorbească. Alyana se holbează la mama ei încremenită pe pat. Se blochează, nu aude medicul. Lacrimile încep să-i curgă și flashback-uri de acum 20 de ani încep să-i apară violent.

Amintiri pe care credea că le-a înăbușit demult i se derulează repede în fața ochilor. E din nou copil, în noaptea în care a rămas trează cu mult peste ora stingerii, doar ca să o întâmpine pe Maya, sora ei mai mare, care trebuia să ajungă de la facultate. Era așa încântată! Maya venea mereu cu cele mai frumoase cadouri. Soneria sună. Se grăbește pe scări în jos. Ajunsă la capătul scărilor, Alyana nu o vede pe Maya în ușă, ci doi bărbați înalți, îmbrăcați în uniforme albastre, vorbind cu părinții ei. Unul dintre ei spune ceva încet. Alyana nu-l poate auzi din locul în care stă. Se apropie. 

– Ne pare rău, dar fiica dumneavoastră nu a supraviețuit, aude Alyana în timp ce se apropie cu pași nesiguri.

– Poftim? Cum adică? strigă Alyana…

– Doamnă, vă rog, liniștiți-vă! spune medicul îngrijorat, în timp ce o strânge pe Alyana de brațe. Vă spuneam că mama dumneavoastră a supraviețuit intervenției. Totul va fi bine! Vreți să vorbiți cu cineva? Avem un psihiatru foarte bun.

Alyana e amețită și abia acum îl vede și îl aude pe doctor. Își șterge lacrimile de pe față.

– Alyana! Aly! spune încet mama ei.

Alyana privește spre patul mamei sale, care acum este cu ochii pe jumătate deschiși și o privește îngrijorată 

– Mamă, ești bine!? Am crezut… am crezut… că… că…

Alyana se bâlbâie și începe să plângă din nou. Nu știe ce să spună. Nu mai știe ce să facă.

– Mă dor toate, dar mă bucur că sunt în viață.

– Te-aș fi putut omorî. Puteai fi moartă!

– Da, dar nu sunt. Accidentele se întâmplă și nu le putem prevedea.

– Îmi pare rău! începe Alyana să plângă și mai tare.

– Știu, dar mai știu și că trebuie să lași trecutul în trecut.

– Nu pot, am încercat. Urma să devină doctor, mamă. Avea un viitor așa de strălucit. Iar el i l-a răpit. Nemernicul ăla s-a urcat beat la volan și nimeni nu a făcut ceva să îl închidă. Doar pentru că tatăl lui e judecător, a scăpat nepedepsit. Mi-a ucis sora și nici măcar nu a avut o zgârietură pe față!

– Alyana, uită-te la tine. Uită-te în ce hal ai ajuns. Chiar crezi că Maya ar fi vrut să te vadă în halul ăsta? Trebuie să te desprinzi de trecut! În toți inculpații tu vezi numai criminali. Te afectează și profesional. Câteodată, accidentele sunt doar accidente. Ți s-a întâmplat și ție astăzi. Poate ai nevoie de ajutor profesional…

Alyana nu știe ce să mai zică, dar realizează că mama ei are dreptare. 

Medicul în halat albastru intră cu o doamnă prietenoasă. 

– Alyana, eu sunt doctor Kim și sunt psihoterapeut. Mi-ar plăcea să vorbim puțin despre ce s-a întâmplat azi, dacă ești de acord.

Alyana e ușor sceptică, dar mama ei se uită rugător la ea. După câteva momente de gândire, Alyana se ridică, o sărută pe obraz pe mama ei și iese împreună cu psihoterapeuta.