Fără categorie

Ce asculți?

Alarma de dimineață sună la ora 6:30 fix, iar Enid, somnoroasă, o amână și adoarme la loc. Trec 20 de minute până ce sună iarăși și este pe cale să o închidă din nou, dar cu un ochi întredeschis vede că a dormit prea mult. Sare agitată din pat și fuge în baie. Poartă pijamalele sale obișnuite, roz cu Hello Kitty, în timp ce se spală pe dinți. Își face machiajul cu mult negru la ochi, pune piercingurile în găurile din nas și buze, petrece peste gât colierul cu craniu, se îmbracă în rochia scurtă neagră și își așază accesoriile cu țepi pe încheietura mâinii. Se uită un moment în oglindă și îi scapă un zâmbet orgolios. Își ia ghiozdanul și se îndreaptă spre ieșire, dar se oprește în mijlocul sufrageriei, așteptând din partea părinților o reacție la înfățișarea excentrică cu care merge la școală. Aceștia nu–și ridică însă ochii din laptop.

– E-eu plec, p-pa! le spune, bâlbâindu-se.

Amândoi îi fac cu mâna, fără să se uite la ea. E obișnuită sa fie ignorată, dar iese din casă cu o oarecare dezamăgire.

E ora 7:10. Ian se trezește la strigătele mamei lui, care îi spune că întârzie la școală. 

– Tu și taică-to sunteți niște leneși împuțiți, zice mama lui nervoasă și continuă să-l apostrofeze cu privire la părul lui lung și neîngrijit.

 Ian nu pare să se sinchisească. Nici nu se grăbește. Se îmbracă încet. Își caută skateboard-ul disperat prin casă.

– Unde l-ai pus? o întreabă acesta agitat pe mama lui, întrerupând-o din strigăte.

– La ce te referi, măi copile?

– La placa mea! La ce altceva? se răstește Ian.

– Cum îți permiți să urli la mine, nesimțitule?! L-am aruncat la gunoi, unde îi este locul, de mizerabil și jerpelit ce era! adaugă cu dezgust femeia. 

Ian fuge pe ușă cu ghiozdanul în spate și se apucă să caute prin tomberon. Găsește skateboard-ul.

– Bravo! Așa te-am educat eu pe tine? Să cauți prin gunoaie, ca oamenii străzii? strigă maică-sa de la geam.

Ian o ignoră și pornește spre școală. Merge cu viteză pe skateboard, ca să recupereze timpul pierdut. Când ia colțul să intre în curtea școlii, intră în plin într-o fată. O dărâmă. Ea cade pe asfalt și își julește genunchii. Ian se oprește panicat și se apleacă s-o ajute:

– Ești bine? o întreabă Ian. 

– Nu! se răstește fata.

Ian o sprijină să se ridice de pe jos.

– Cum te cheamă?

– Enid, răspunde ea. 

Fata se uită în jos și observă că-i curge sânge din genunchi.

– D-doamne ferește! U-uite ce mi-ai făcut! zice ea bâlbâindu-se.

– Stai, nu te ambala așa, femeie! spune Ian.

Enid se enervează și mai tare.

– N-nesimțitule! Ar-r trebui să t-te uiți dracului p-pe unde m-mergi! I-dd-iotule!

Ian începe să râdă sfios de înjurăturile bâlbâite ale lui Enid.

– Ce!? De-e ce râzi? Întreabă ea panicată.

Stă puțin și ascultă perplexă râsul lui Ian, după care realizează că se bâlbâie. Își ia ghiozdanul de pe jos și pleacă rapid spre clasă. Ian rămâne pe loc și se uită lung la ea cum se îndepărtează.

Ora începuse de zece minute când Enid, îmbrăcată cu rochia scurtă neagră, accesoriile cu țepi, colierul cu craniu, piercinguri în nas și buze, toate asortate cu genunchii însângerați, intră în clasă. Privirile tuturor sunt ațintite spre ea.

– Măi, fetiță! Tu vezi cât e ora? spune profesoara șocată.

Enid privește spre ceasul de pe perete.

– Ă-ă, îmi p-p-are rău, dar am avut u-un a-accident, zice Enid bâlbâindu-se și clasa izbucnește în râs.

Profesoara se enervează.

– Liniște! Cum ziceai? Îți pare rău? Și mie îmi pare rău pentru părinții tăi! Cum Dumnezeu ți-a venit în minte să te îmbraci ca un Frankenstein, mai ai și genunchii ăia beliți…, nu apucă să–și termine propoziția, că ușa se deschide larg. 

Ian intră nonșalant cu căștile în urechi și muzica dată la maxim. Enid face ochii mari când îl vede pe agresorul ei de mai devreme, iar Ian scapă un zâmbet surprins când o zărește. Profesoara uită de Enid pentru o secundă.

– Oh, uite ce avem noi aici! Tu trebuie să fii noul elev. Observ că începi cu stângul.

Ian își dă căștile jos din urechi, distrat.

– Ce–ați spus?

– Fix ce ziceam! În toată cariera mea de treizeci de ani nu am dat de o generație mai ignorantă ca voi! se răstește profesoara.

– Ce s-a întâmplat, doamna profesoară? spune Ian cu tupeu. V-ați trezit cu fața la cearceaf? Dacă sunt noul elev, nu aveți de unde să știți cât de ignorant sunt!

Toată clasa, chiar și Enid, începe să râdă. Ian îi face lui Enid cu ochiul. Profesoara se face roșie de furie și face un semn cu mâna către cei doi.

– Voi doi, afară! O să mă asigur că părinții voștri vor afla ce copii au crescut.

Amândoi ies din sala de clasă, Enid rușinată și Ian victorios. Ian se așază pe podeaua rece a holului și își pune căștile înapoi în urechi. Enid aruncă ghiozdanul în dreapta sa și se așază pe el. Amândoi stau și se uită în gol. Muzica se aude înfundat din căștile lui Ian date la volum maxim. Enid se holbează la el.

– Ce asculți? zice ea cu o oarecare mirare.

– Poftim?

– Întrebam ce a-asculți, spune Enid străduindu-se să nu se bâlbâie.

– Deftones.

– Am a-auzit de ei! Știu câteva m-melodii! zice entuziasmată. Ian se uită la ea și scapă un mic zâmbet. 

– Auzi… îmi pare rău, știi tu, pentru… accidentul de dinainte. 

Enid, luată prin surprindere, e puțin stânjenită.

– E ok, te-ai l-lăsat dus de val. 

– Mda, concluzionează Ian. 

Mai stau câteva momente într-o liniște stânjenitoare, fără să zică vreunul ceva.

– De ce te-ai transferat aici? rupe Enid tăcerea. 

– Eh, am avut ceva probleme cu mama…

– Înțeleg ce zici, spune Enid cu empatie.

– Dar de ce te îmbraci așa? Nu ți se potrivește, mai ales cu bâlbâiala, comentează Ian șmecher.

– Ce-e? Dar tu de ce umbli cu un s-skateboard așa jerp-pelit? răspunde Enid ofticată.

Ian se uită la ea cu o privire surprinsă. Enid se încruntă la el.

– N-nu vreau să mă b-bag, dar are cumva legătură cu p-problemele legate de mama ta?

– Ce? Nu, inspiră Ian adânc, are legătură cu o persoană ce nu mai e aici.

– Ooo, îmi pare rău! Se întoarce curând? întreabă naiv Enid.

– Aș vrea eu… mă refer că a murit. Skateboard-ul ăsta a aparținut unui prieten bun.

Enid se întristează și se uită empatic câteva secunde în ochii lui Ian, fără să poată articula vreun cuvânt. 

– Știi, nu am zis nim-mănui asta, dar eu mă îmb-brac așa ca să fiu ob-bservată.

– La ce te referi? Vrei să devii populară sau cum? 

– Nu, vreau doar să f-fiu observată de p-părinții mei. L-lor nu le prea pasă de mine.

– Pff, aș vrea să fiu în locul tău! spune Ian cu oarecare invidie. Mama mea e mult prea băgăcioasă și intruzivă.

Enid afișează un zâmbet timid și își îndreaptă privirea spre podea. Ian o privește cu blândețe și își mută apoi privirea spre skateboard-ul său. Amândoi stau pe gânduri câteva clipe. Ian ridică dintr-o dată capul spre ea și zâmbește cu subînțeles.

– Vrei să plecăm de aici? Suntem deja în belea și mai rău de atât nu se poate, plus că știu eu un loc super mișto.

Enid ridică privirea și zâmbește afirmativ. Ian sare în picioare și îi oferă mâna să se ridice. 

Își iau ghiozdanele, îndreptându-se entuziasmați spre ieșirea liceului și un veritabil chiul în doi.

Ultima garoafă albă

Marian e la înmormântarea unui necunoscut. Ca de obicei, i-a adus o garoafă albă în semn de respect. Gândul îi e oriunde numai la predică nu, neobservând că toate rudele adevărate ale decedatului s-au grăbit să plece de îndată ce s-a spus Amin. În urmă rămâne o singură doamnă cu batic negru. Femeia se așază lângă Marian pe bancă și își suflă nasul cu putere, trezindu-l pe tânăr din starea lui deprimată.

– Îmi cer scuze, mă paște o răceală! 

Marian nu-i răspunde, ba chiar îi evită privirea, iar femeia îl măsoară din cap până-n picioare.

– Îmi ești străin. L-ai cunoscut bine pe tatăl meu?

Luat prin surprindere, Marian încearcă să improvizeze, zâmbindu-i întristat:

– A fost un om remarcabil, este trist că a plecat dintre noi așa devreme. Încă îi simt iubirea…

Discursul lui Marian e întrerupt de lacrimile femeii, aceasta vorbind printre hohote.

– Ce tot spui, a fost ultimul nenorocit, fără pic de conștiință. Cu fiecare ocazie îmi testa capacitățile de self-defense, care nu erau foarte bune. Avea o relație mai bună cu alcoolul etilic decât cu mine. După ce că toată viața și-a trăit-o în rate, acum, pe lângă amintirile mizerabile moștenite de la el, am mai rămas și cu o mulțime de datorii la bancă…

Femeia e de-a dreptul inconsolabilă. Marian își cere scuze pe motiv că o fi încurcat înmormântarea, îi oferă stângaci o batistă și pleacă grăbit, ocolind îngrețoșat  aranjamentele funerare. Când trece pe lângă ele, începe să strănute intens. Iese pe ușă și își face o cruce rapidă la auzul clopotului care începe să bată.

*

În depărtare se aude clinchetul lălăit al clopoțelului, semn că un posibil client a intrat în florărie. Ziua începe ca oricare alta, cu Marian țopăind din floare-n floare pe ritmul Simfoniei a 9-a. Rutina lui e întreruptă de o domnișoară blondă, micuță, ce se uită la flori, ușor speriată de muzica lui Beethoven.

– Bună ziua! Aș dori un buchet de mireasă și ceva aranjamente florale pentru nunta mea, șoptește ea. Nici nu termină propoziția, că Marian are deja un rânjet imens.

– Să nu vă temeți, florile nu vă mușcă, în afară de aceea, spune arătând spre un ghiveci cu dionaea cea carnivoră, care așteaptă cu gura deschisă niște muște naive. Aveți încredere, sunteți pe mâini bune!

După ce termină de interogat mireasa despre locația, anotimpul și tematica nunții, începe să-i dea tinerei să miroase fiecare plantă pe care i-o sugerează – iasomie, bujor, gardenia, hortensii.

– Apreciez entuziasmul, dar caut un buchet minimalist…

– Da de unde!… Este o ocazie specială, ce rost au florile, dacă nu să vă scoată frumusețea în evidență? Aveți încredere în mine, veți avea un buchet de invidiat!

– Nu știu ce să zic…am un buget destul de mic, iar prețul rochiilor deja l-a dat peste cap…

Mireasa ezită. Mare greșeală când vorbești cu Marian! Acesta îi cuprinde mâinile și își continuă pledoaria:

– Doamnă, vă promit că veți avea cel mai frumos buchet, chiar dacă voi folosi doar flori de pai și frunze de mălin. Uitați, pun la bătaie chiar și trandafirii din propria mea grădină.

– Apreciez gestul! La ce flori vă gândiți? 

– Lăsați-vă pe mâna mea, va fi un buchet formidabil!

Marian îi ia comanda, iar tânăra pleacă din florărie zâmbind la rândul ei, fără  să-l observe pe bărbatul de care se împiedică. Domnul e îmbrăcat în smoching și poartă o eșarfă în culori neutre. Femeia își cere scuze, dar nu primește răspuns, așa că își vede de drum. Bărbatul intră în florărie și e întâmpinat de un Marian zâmbăreț.

– Bună ziua! Cu ce vă pot ajuta astăzi?

– Vreau un aranjament mare, cu flori ca aceasta.

Marian e de-a dreptul surprins, când vede imaginea de pe ultimul model de iPhone al bărbatului.

– Acesta e trandafirul Juliet, înghite Marian în sec, e rarisim și extrem de scump! Domnule, vă anunț cu părere de rău că, momentan, nu deținem această specie.

– Aveți timp să le luați, înmormântarea e abia săptămâna viitoare.

La auzul acestor cuvinte, Marian încearcă să-și mascheze dezgustul.

– Din nefericire, eu nu vă pot ajuta, dacă e vorba de un aranjament funerar. Puteți încerca mâine, când e tura colegului meu sau la florăria de pe strada Paseo de la Reforma.

– Cum adică TU nu poți lua o comandă?

– Dacă doriți, o puteți scrie dumneavoastră și ne-o trimiteți pe mail! Poftiți o carte de vizită! Scrie chiar aici…

– E absurd! îl întrerupe bărbatul.

Spunând asta, iese nervos și trântește ușa, lăsându-l pe Marian victorios. După câteva ore de la incident, Marian își udă garoafele de pe balcon, când îi sună telefonul.

– Alo, bună seara…

– Incompetentule, cum îți permiți să-i spui domnului Alberto să meargă în altă parte?! Ai înnebunit?! Comanda aia era cât salariul tău pe trei luni!

– Nu era nimeni să-i ia comanda, nu avea rost să-l rețin degeaba…

– Cum adică nu era nimeni? Marian, eu pe tine de ce te plătesc?!

– Dorea o coroană funerară, eu nu mă ocup de așa ceva. Știți, când eram mic…

– Nu înțeleg cum poți fi atât de incompetent! Asta e o afacere, cum îndrăznești să iei astfel de decizii?!  

– Vă rog să-mi permiteți să vă explic. Am dezvoltat un fel de alergie la coroane funerare. Când intru în contact cu ele, direct sau indirect, mă apucă un sughiț groaznic, uneori chiar strănut. Degeaba încerc, nu mă pot apropia de ele, în plus deja am o comandă pentru o nuntă și i-am promis miresei…. 

– Ce-i cu scuza asta, tot flori sunt și alea doar că’s legate cu panglică neagră! Dacă nu știi cum, mergi la o înmormântare și inspiră-te!

– Nu înțelegeți! Permiteți-mi să vă explic, dacă ar fi după mine, le-aș scoate de pe piață integral.

– Te-am întrebat eu de părerea ta?! Ce-mi pasă mie de opinia unui florar de doi bani? Așa se vorbește cu șeful? N-ai pic de respect?!

Marian își freacă tâmplele, încercând să rămână calm. 

– Îmi cer scuze, e o neînțelegere. M-ați întrebat și v-am răspuns sincer. După moartea părinților mei, nu pot să le văd. La înmormântarea lor, în loc de oameni îndurerați, m-au înconjurat mormane de aranjamente pompoase. M-am simțit cel mai singur copil de pe Pământ. De atunci nu le-am mai putut înghiți nicicum…

– Ce tot îndrugi acolo?! Mai scutește-mă cu traumele tale, că nu ești la psiholog. Nu vezi ce aere îți dai? Fă-mi o jerbă sau zbori!

– Cum adică să vă fac dumneavoastră o coroană funerară?! Nu se poate…

– Ascultă-mă bine, că nu mă mai repet, fă-mi un aranjament funerar!

– Nu, adică… cum să vă fac… alo? Alo?… Nu se mai aude decât tonul telefonului.

Marian rămâne perplex. Cum să-i facă aranjament funerar dacă nu e mort? Se uită la bobocul de garoafă albă ce așteaptă vioi pe masă. 

A doua zi dimineață găsește garoafa deschisă, datorită apei cu zahăr. O scutură de apă și se pregătește să mai spargă o înmormântare. Verifică ceasul să se asigure că va ajunge fix când începe slujba. Va pleca cu un minut înainte de final. 

În drum spre biserică, trece pe lângă florărie și zărește un anunț lipit pe interiorul ușii: Angajăm florar! Închide ochii în semn de respect, încercând să descopere identitatea nefericitului coleg ce urmează să fie concediat. Dintr-o dată îi scapă un temător „Aoleo!”. 

Trezit din somn, Adrian Roberto Gonzalez se ridică cu silă din pat. Se îndreaptă spre sursa zgomotului, întrebându-se cine sună la ușa florăriei duminică dimineața. Își pregătește discursul până coboară scările și ajunge la ușa care dă în florărie. Se strecoară printre vazele cu flori, ordonându-și înjurăturile crescător de la cea mai inofensivă la cea mai personală cu putință, dar se oprește când îl vede pe Marian făcându-i inocent cu mâna. Deschide ușa florăriei și încearcă să-și aleagă cuvintele, dar dă greș. 

– Ce faci aici la ora asta? Ai înnebunit?!

– Nu, dar am văzut anunțul. Cred că e o neînțelegere…

– Știm amândoi că de tine e vorba. Ce nu pricepi? Prioritatea mea e afacerea și nu-mi permit să tolerez acest comportament contraproductiv.

Marian intră în florărie, încercând să tragă de timp. 

– Ce tot faci? Ți-am spus să-mi faci o jerbă și n-ai făcut! Valea! 

– Doresc să remediez situația…

Șeful se întoarce pe călcâie și îi face tânărului semn să plece. 

– Așteptați! 

Dornic să-și mulțumească șeful, Marian apucă de pe tejghea o bucată de panglică neagră și înconjoară gâtul lui Adrian Roberto Gonzalez, mormăind ceva despre buchete de trandafiri. A sperat să nu se ajungă atât de departe. 

Antreprenorul se zbate și încearcă să țipe, dar corzile lui vocale sunt zdrobite și încetează să coopereze. 

Marian dă din cap trist, continuând să-l sugrume.

– Eh, ați primit ce v-ați dorit! Fiecare cu nevoile sale… spune Marian.

Târăște corpul neînsuflețit al șefului său până la capătul scărilor, gâfâind de câteva ori. Verifică dacă poziția victimei e plauzibilă unei căderi accidentale pe scări, apoi își toarnă un pahar de apă. 

– Înțelegeți-mă, dacă mă dădeați și dumneavoastră afară, trebuia să schimb iar orașul, altă uniformă și, până aflam programul altei biserici, pierdeam cel puțin două înmormântări, păi se poate? E prea greu să-ți cauți de lucru în zilele noastre. Cum ați spus și dumneavoastră, fiecare cu prioritățile lui. Dar ați fost foarte capabil, ați reușit să mă motivați să fac ce n-am mai făcut vreodată. 

Se mai uită o dată la corpul neînsuflețit al șefului și face o mutră teatrală, asemenea celebrului Țipăt din tabloul cu același nume, când observă panglica neagră încă lipită de gâtul defunctului.

– Cum am putut să uit! Vai, nu pot să irosesc bunurile florăriei, nu vă faceți griji, o voi reutiliza.

Se apleacă asupra mortului și desface panglica.

După câteva zile, e îmbrăcat la costum și lucrează în florărie de ore bune. Prinde aranjamentul floral cu panglica ucigașă, uitându-se la prima sa capodoperă funerară. Ține în mână o simfonie a florilor plăcut mirositoare, dar pare nesatisfăcut și rearanjează anthuriumul. Printre trandafirii roșu aprins își scot capul orhidee albastre, crini mov, gerbere și crizanteme. Chiar în mijloc, la loc de cinste, a așezat o splendidă garoafă albă. Semnătura lui funerară! Face doi pași în spate și încadrează aranjamentul într-o ramă foto imaginară. 

Se uită la ceas și realizează că mai are 15 minute până la începerea înmormântării. Apucă mândru aranjamentul, asigurându-se că mesajul În memoria lui Adrian Roberto Gonzalez, un șef foarte capabil! este lizibil pe panglica neagră.

Închide ușa florăriei cu piciorul și dă să–și continue drumul spre biserică, dar se ciocnește de o femeie de vreo 30 de ani, grăbită, cu părul scurt roșcat și ochelari negri cu sticlă groasă. 

– Scuzați-mă, vă rog…, spune femeia și apoi observă aranjamentul pe care Marian îl ține strâns în mână.

– Vai, ce aranjament criminal! exclamă ea. Am nevoie de ceva asemănător! Florarul dumneavoastră face astfel de jerbe?

– Sigur doamnă, dacă motivația e destul de puternică! 

Rădăcini

– Unde e? Unde e? Știu sigur că era în chiuvetă…

Se oprește și își înfige mâinile în păr.

– Ți-am spus, Nela, să cumperi mai multe. Tu, dacă nu bei, nu exiști! Unde e? Caută sticla! Nu e nici în sufragerie, nu e nici în baie, nu e nici pe masă.

Nela merge țintă către balcon, unde mica seră de crizanteme e scăldată în lumina difuză dinspre ferestre. „Victorieee!” A găsit sticla priponită de cleștele pentru flori. Scutură parțial murdăria de pe dop. Acum e gata să bea.

Venise vremea când „Jack-ul de după” era mai dulce decât victoria în sine și tempera orice amărăciune. Freetime-ul e doar un concept tâmpit al societății. „Timpul liber e pentru fraieri”, așa că rămâne alcoolul. Mereu rămâne. Nu există în lumea asta ceva mai îmbucurător decât amorțeala și crisparea aceea plăcută a toracelui, dinainte de a se face mangă. Nela nu trecuse prin treizeci de ani de existență degeaba. A fost suficient timp pentru ca traumele să i se înmulțească ca o spuză împrăștiată în eter. Nici nu-i lipsea mare lucru. Mama era bucata de carne blocată între dinți, iar tata era puțin și rar. Atât de puțin și de rar, încât veninul lui devenea o a treia dependență a Nelei. Doar jurnalul păstrează vie aparența, acel perete fals pe care lumea iubea să-l vadă. „Nu-mi amintesc nimic, dar, cu toate astea, se pare că iubesc suferința… așa că o notez de fiecare dată.” Jurnalul e portalul ce transformă orice realitate în beție și beția în vis. 

20 octombrie – ziua tatei

„Petrecere în lumea politică cu ocazia aniversării senatorului Weber. Nume importante așteptate în seara de duminică la Parcul American. Presa va fi prezentă, pentru de a oferi publicului cadre inedite de la evenimentul anului.”

Ziarul Sunday Politics

Cum ar zice politicienii, o nouă lovitură de stat, doar că în propriul meu plex solar. E totul la fel ca de fiecare dată, iubirea tatei vine cu o doză dublă de suferință. Totuși, mi-o asum mereu.

Iubirea celor apropiați e pentru Nela o cutiuță a Pandorei, un interior mucegăit și obscur din care nu a rămas niciun fragment de salvat. Promovarea tatălui e un eveniment minor, ce nu merită împărtășit cu singura lui fiică, o alcoolică cu degradare accentuată, pentru care fericirea e un ideal de neatins. Prezența fiicei pierdute ar fi rușinoasă pentru domnul Weber, un om de succes. „Așa că nu m-a invitat… Lovitura asta e retrospectiva zilelor trecute.”

1 octombrie

Azi vine tata. Nu mi-a zis decât cu două ore înainte. Poate aveam alte planuri! Sper, totuși, să-mi aducă o sticlă de whisky! E, într-adevăr, un tată dezastruos! Ce mă doare cu adevărat, însă, e stângăcia lui în domeniul lui Bachus. 

Zilele astea am început să mă surprind fredonând mai mereu „Paint it, black” sau povestindu-le colegilor de la birou despre cum viața mea funcționează exclusiv după legile lui Murphy. 

Mă super bucur zilele astea de crizantemele de pe balcon. Sunt curioasă ce crede tata despre ele. Jocul ăsta de-a fiica la locul ei mi se pare extenuant. Oare ce preferă? Crizantemele albe sau vișinii?

2 octombrie 

Să-l văd pe tata a fost cel mai mare act de masochism pe care l-aș fi putut răbda. 

– Uite ce e, nu mai am încredere în propriile tale decizii. Chiar speram să te fi schimbat. Te găsesc ducându-ți zilele în garsoniera asta mică și pustie în care crești flori pe balcon și bei mai mereu. A, și măcar de-ar fi fost niște flori ca lumea… 

N-am știut ce să răspund. N-am zis nimic. Mi-am aprins o țigară. I-am întins pachetul gol pe jumătate. Mai mereu…

– Vrei?… 

Și-a scuturat mâna în semn de lehamite. Nici măcar un salut, un „La o bună revedere” sau „Încearcă să nu devii cirotică până data viitoare!”.

Ăsta a fost tata. A plecat apoi, fără ca măcar să-și mai întoarcă o dată privirea. Nu c-aș fi avut tupeul să-l mai privesc în ochi…

Pe de altă parte, Nela își repeta zilnic în gând, într-un monolog nesfârșit, că banii sunt un subiect conceptual. Poate că muncește zi de zi pentru un minim de bunăstare adus de păhărelul de etanol din fiecare moment de respiro. Și cum banii erau puțini și menținerea pe linia de plutire părea să devină un lux, mulțimea deziluziilor care o îngropau de vie și sevrajul nășteau amalgamul delirium tremens & Co., acum doar o joacă în viața acestui pion al amărăciunii. Nimic nu putea înlocui alcoolul mai bine decât o făcea Kafka. Nela vede și azi gândaci invizibili, larve lugubre născute din sevraj. Sunt peste tot! Ies din chiuvetă, îi escaladează umărul, apoi se târăsc pe balcon. „Îmi vor descompune crizantemele!” Își scutură gândacii de pe brațe. Țipă isteric, alergând spre balcon. Apucă foarfeca de grădină fără ezitare. „Le distrug eu înainte ca gândacii să le nimicească”. Vede cum creștetul tatei răsare dintre două crizanteme albe. „Uite-l, uite-l!… Taie-l! Taie capul, o să se înmulțească precum iedera! Crește din nou…” 

Nela smulge de pe dulap cleștele pentru flori. „Trebuie smuls de la rădăcină… E singura soluție!” Apasă cu putere cleștele. „Dar de ce mă doare pe mine?! E gangrena care se împrăștie, dă pe dinafară, ia mopul, ce mama dracului?! Extrage-l, Nela! Măcar de-ar fi niște flori ca lumea!… De ce nu ești aici, tată?…”

20 octombrie – ziua tatei

Am ațipit cu greu. M-a trezit o hemoragie îngrozitoare a cărei sursă mi-e greu s-o descifrez. Cred că încep să aștept moartea ca pe un Nobel. E direcția către care mă îndrept. Mi s-a făcut atât de rău, încât începusem să cred că trec printr-o septicemie ce urma să-mi pună capăt. În drumul către țigara matinală am trecut pe lângă oglinda de pe perete. Mi-am atins cu o oarecare milă obrazul plin de sânge închegat, un magiun care se prelingea într-o linie subțire pe gât, apoi pe decolteu. M-am răpit pe mine și nu știu unde să mă caut. Unde ești, Nela copil, și ce vrei? Nu zici niciodată nimic. Doar taci și mă sfâșii la nesfârșit. M-ai știrbit. I-ai sărutat creștetul tatei și apoi ai smuls totul din rădăcină. Privește golul, Nela, e întuneric acum! Zâmbește! Spune, ai curaj s-o faci? Mușcă-te! Poți? Ți-e frică să nu cazi în groapa aia plină de sânge uscat? Mai ții cu dinții de tata? Lasă-l să plece! Nu-i mai ai pe toți! Ce dracu’ ai făcut pe balcon? Caută-ți dintele, vezi dacă îl mai găsești! Toarnă pe gingie antiseptic, nu, mai bine îngrășământ pentru flori, poate are să-și revină!…

Ăsta e un cadou pe cinste pentru tata, la ceas aniversar!

– Liiiiifeee is unfaair, kill yourself or get oveer iiit! cântă Nela în timp ce pregătește cel mai tare cadou pentru cel mai tare tată.

Nela intră, clătinându-se, în instituția în care tatăl său zâmbea politicos, ca de obicei, la birou sau bătea palma pentru binele societății. „Un adevărat erou, ce să mai…” O percepe neclar pe mama în capul mesei, rânjind fals, plastic, cântând, alături de prietenii tatei, un La mulți ani dureros de patetic. Weber o observă cu o mină plină de consternare. „Pricepusem foarte clar că trecea printr-o rușine de zile mari. Dar cum obișnuitul n-am zis nimic devenise atât de formal, am ales să zic, pentru prima oară, ceva.”

Amorțeala și lipsa remușcărilor erau elementele unei revanșe emoționale. „Nu-mi permit să mai simt nimic. Asta e o vulnerabilitate umană, iar eu nu pot să mai pierd altceva. Poate că tata a ales să mă piardă, dar am ceva ce-i aparține…” 

– Tataaa! Uite-l pe tata! Ai crescut, tată! La ultima vizită erai doar un copil!… Acum te-ai făcut mare și porți cravată!…

– Lasă prostiile, Nela, îi șoptește rușinat tatăl. Hai, pleacă de aici, te rog! 

Nicio reacție din partea Nelei.

– Haide, draga mea! Te roagă tata să pleci, vorbim mâine! O să admirăm crizantemele împreună, dar mâine, când ai să te trezești. Acum nu te cunosc.

– Prea târziu pentru crizanteme, mormăie Nela în barbă.

Nela își așază brațele grele și lungi pe umerii tatei. Apoi scoate din buzunarul drept o cutiuță de bijuterii impecabilă, roșie, din catifea. Weber își dă ochii peste cap, extenuat. Fiica insistă.

– Hai, deschide! E un cadou cum numai eu ți-aș fi putut oferi. Ceva ce, de fapt, e al tău. Ai avut mereu un dinte împotriva mea. La mulți ani, domnule senator Weber! La cât mai multe reușite!… îi urează Nela și pleacă de la petrecere înainte ca acesta să deschidă darul.

Către seară, în cadrul ultimelor interviuri ale presei, tatăl, constrâns de audiență, e nevoit să deschidă cutiuța de bijuterii așezată cu tact în sacoul albastru. Fredonează The Rolling Stones fără ca măcar să bage de seamă. Ezită o clipă. „Niște butoni pentru cămașă… Nela chiar seamănă cu mine.” Deschide cutia.

22 octombrie – post mortem patris

„DINTE PENTRU DINTE ÎN FAMILIA WEBER

Scandal în lumea politică. Fiica unui cunoscut senator face un cadou inedit tatălui său, la conferința de presă din Parcul American. Aceasta și-a făcut apariția amețită de aburii alcoolului. Vă avertizăm că urmează fotografii șocante!

[…] Senatorul e în stare de șoc! Ține în palmă darul primit. Sub panglică și catifea strălucește un canin sănătos, învelit într-o petală de crizantemă înmuiată în sânge, asemenea unei peceți a durerii sau a răzbunării. Să fie propriul canin al Nelei Weber?… Sunt cei doi Weberi ochi pentru ochi și dinte pentru dinte?…”

Ziarul Sunday Politics

Statistic vorbind, sunt un prost!

– Cine a fost unul dintre cei mai influenți critici literari, care și-a pus amprenta asupra istoriei literaturii? 

Amfiteatrul e amuțit. Majoritatea dintre cei puțin interesați de curs nici nu se sinchisesc să-și ridice capetele. Singura floare între spini e Gaspard Soutent. Profesorul scanează cursanții, sperând să găsească pe altcineva. Apoi, oftează adânc și resemnat.

– Da, Gaspard, te rog iluminează-i pe colegii tăi! 

Atât i-a trebuit tânărului, că își și începe pledoaria.

– Stephan Dubois și-a pus amprenta incontestabilă asupra literaturii prin criticile sale obiective, care au șocat o lume întreagă, fiind considerat o oaie neagră a literaturii, statistic vorbind…

– Gata, Gaspard, cred că e destul, mulțumesc, spune profesorul pe un ton plictisit.

Gaspard se uită în jur curios de reacțiile colegilor săi la un asemenea răspuns, însă se lovește de zidul plictisului și al dezinteresului, ba, mai mult, vede cum, pe un rând mai jos, unul dintre colegi se întoarce spre el.

– Nerd! emite colegul din rândul de jos.

La auzul acestui apelativ, Gaspard turbează.

– Reproșul tău n-are nimic de-a face cu subiectul abordat de profesor. Statistic vorbind, faptul că îmi distragi cerebrum-ul de la înmagazinarea de cunoștințe, ne aduce în dezavantaj intelectual cu 5%…

– Nadir, n-ai altceva de lucru? intervine, în mod neașteptat, o voce de fată. Măcar el a avut creierul necesar să răspundă. Nu ca tine, cap sec! 

Vocea îl întrerupe pe Gaspard, care, întorcându-și privirea, o studiază din cap până în picioare pe tânăra petite dar superbă, îmbrăcată cochet cu un palton lung, fustă și o bluză pe gât, toate în nuanțe diferite de roz. Chipul lui Gaspard exprimă un total dezgust.

– Să înțeleg că nu corespund vestimentar? întreabă ironic tânăra. Sunt Melanie! Apoi îi întinde mâna prietenește.

Gaspard se uită la mână, puțin reticent să facă contact fizic.

– Gaspard, încântat!… Îi ia totuși mâna și i-o strânge, din politețe. Să spunem că, statistic vorbind, comparativ cu alte culori, am un dezgust de 100% față de roz.

Fata începe să chicotească. Gaspard se uită la ea confuz. Nu înțelege de ce râde, dar mai ales nu-și dă seama de unde-i vine o anumită atracție pentru ea.

Stânjenită de liniștea care s-a lăsat, Melanie sparge gheața.

– Hei, eu ies cu niște prieteni la cafea. N-ai vrea să vii și tu?

Gaspard rămâne uluit de propunere, neștiind ce să spună.

– E ok, dacă nu vrei….

– Da, sunt disponibil! o întrerupe Gaspard, vizibil încântat.

Se grăbește să-și adune lucrurile și dă s-o urmeze pe tânără. Anastasia, una dintre colegele lui Melanie, aude conversația.

– Serios, tu pe Einstein îl inviți? îi reproșează aceasta lui Melanie.

– E vreo problemă? Pare un om chiar decent.

– Bine, Mel, cum spui tu… zice Anastasia, dându-și ochii peste cap și luând-o înainte îmbufnată, grăbindu-se să prindă grupul de prieteni.

Ajunși la cafenea, încep acele conversații interminabile și fără scop, care îi stârnesc lui Gaspard o profundă stare de sictir. Trecând de la o conversație la alta, canalul lui auditiv selectează una cu potențial.

– Uff, oftează unul dintre studenți, de ce trebuie să avem critică literară de trei ori pe săptămână?

– Serios, susține altul, și pe mine mă enervează!

– Nu vi se pare prea multă pălăvrăgeală la ora de critică? întreabă o fată.

– Aberații!… și când mă gândesc că le rostiți cu atâta încredere!… Critica literară, statistic vorbind, ne aduce în avantaj, cu cel puțin 30%, față de restul lumii! intervine Gaspard total revoltat.

– Mulțumim de părere…, murmură criticații.

Gaspard, crezând că a avut o intervenție bună, se întoarce spre Melanie, care, șocată și dezamăgită, regretă acum că-l invitase. 

Când îi vede expresia, Gaspard simte pentru prima dată regretul că și-a dat drumul la gură. Îi vine să se-ascundă de privirile tăioase ale fetei, dar se blochează, rămânând cu picioarele lipite de podea, în timp ce gașca se ridică să plece din cafenea.

Următoarea zi la curs, Gaspard se așază lângă Melanie.

– Bonjour! o salută el. Ieri la cafenea nu prea am înțeles de ce ai reacționat așa. Te-am jignit cu ceva? întreabă inocent Gaspard.

Tânăra e puțin mirată. Nu se aștepta ca el să fie atât de insensibil încât să nu realizeze.

– Nu, nu m-ai jignit, dar uneori nu este necesar să spui chiar tot ce gândești…

Gaspard e și mai nedumerit, dar se preface că înțelege, de dragul ei.

– Da, poate am exagerat puțin, dar nici ei…, se oprește când vede că Melanie iar începe să se schimbe la față. Îmi pare rău, sincer! Ca să mă revanșez, te scot azi la un suc! Ești de acord?

– Poate nu azi…

Gaspard oftează încurcat și o privește întristat, în timp ce se lasă pe spătarul scaunului, învins. Melanie realizează că Gaspard nu se preface și se înduioșează.

– N-ar fi mai bine un vin?! spune Melanie.

– Oui! exclamă el cu un zâmbet larg pe față.

La ora 6 fix, Gaspard, îmbrăcat cu o cămașă albă, pantaloni de stofă și palton elegant, ajunge în fața casei lui Melanie cu un buchet de trandafiri roz, pe care, deși îi detestă nespus, i-a cumpărat de dragul ei. Melanie iese din casă cu o rochie neagră mulată, mai sus de genunchi, peste care poartă o geacă de blană roz bombon. Lui Gaspard îi pică fața, în timp ce ea, încântată de buchetul de trandafiri întins cu stângăcie de Gaspard, îl ia în brațe. Acesta o îndepărtează ușor și o mai analizează încă o dată.

– Melanie, te-ai uitat cu ce te-ai îmbrăcat? spune Gaspard șocat.

– Da, e o rochie ca oricare alta, care e problema? se studiază fata din cap până în picioare, nedumerită.

– Statistic vorbind…

– Lasă-mă cu statistic vorbind, zi-mi concret ce are! i-o taie scurt, ușor iritată.

– Mel, oftează el din greu, parcă alegându-și cuvintele, e prea scurtă. Statistic vorbind, femeile care poartă rochii deasupra genunchiului sunt cu 37% mai predispuse la răpiri, violuri și hărțuire sexuală, decât cele îmbrăcate cu pantaloni sau rochii sub genunchi.

Gaspard se trezește din senin cu o palmă peste obraz, urmată de o usturime îngrozitoare. Se ține consternat de falcă, dar, surprinzător, își păstrează calmul.

– Un simplu lucru voiam: să ies la o întâlnire cu tine, dar tu, penibile Einstein, normal că a trebuit să strici totul! Revoltată, Melanie îi smulge buchetul roz, îl aruncă pe jos și-l strivește cu piciorul.

– Ma chérie…, spune acesta încurcat și dezamăgit de gestul ei violent.

– Nu mă lua pe mine cu „Ma chérie”, și accentuând ghilimelele cu degetele, „statistic vorbind” ești 100% un prost! și spunând asta intră în clădire cu ochii umeziți.

– Ce-am făcut acum!?… se gândește Gaspard, nerealizând greșeala, dar totuși speriat că e cam târziu s-o mai repare.

A doua zi, când se așază în bancă observă că Melanie nu e la locul ei obișnuit. O caută cu privirea și o zărește pe partea opusă a amfiteatrului, povestind cu o colegă. Gaspard o taie printre scaune, deranjând toți studenții deja așezați, din dorința de a ajunge la ea. Melanie îl zărește și își dă ochii peste cap.

– Salut! spune Gaspard, ușor fâstâcit. Oare aseară te-am jignit cu ceva? o întreabă el mai mult protocolar, decât plin de compasiune.

– Tu vorbești serios?! Gaspard, ți-am explicat și am crezut că ai realizat până acum, dar m-am înșelat! spune fata din ce în ce mai iritată.

– Nu înțeleg care e problema, eu am fost doar sincer! spune încrezător Gaspard.

– Asta e problema! Nu știi să-ți ții gura! Gaspard dă să răspundă, însă este întrerupt de Melanie. Să mă cauți când ai să fii diplomat, nu sincer! Și cu asta tânăra își ia lucrurile și se mută în altă bancă.

Gaspard rămâne pe loc stupefiat. Tot sistemul lui de valori e dat peste cap. Nu sinceritate își doresc femeile de la un bărbat?

Unde mi-a fost capul?

„CRIMĂ ÎN SERIE sau CRIMĂ PASIONALĂ? Mai multe rămășițe ale unor nobili englezi au fost găsite ieri, 24 iulie 1999, în mai multe zone ale periferiilor Londrei, la trei ani după ce au fost dați dispăruți. Vârsta și înălțimea sunt câteva aspecte prin care victimele s-au putut deosebi între ele, însă aveau un lucru în comun: toate au fost decapitate! Acestea ar putea fi urmele unui criminal în serie foarte periculos.”…  citește David cu voce tare de pe prima pagină a ziarului.

– Cât de macabru! Cine naiba poate fi în stare de așa ceva? Sigur îmi pasează cazul procuratura! spune David revoltat, dar parcă ușor nerăbdător, în timp ce gustă din cafeaua fierbinte.

Anthea stă lângă el la o masă, în cafenea. Se uită cu ochii cât cepele și nu îi vine să creadă ce aude. Smulge ziarul din mâna lui David. Soarbe din priviri cerneala fiecărui cuvânt scris în articol și puțină cafea din ceașcă. Varsă din neatenție trei picături pe hârtia imprimată, lăsând pe marginea ceștii o dâră de ruj roșu.

– Oh, My God!!! Ce psihopat umblă în libertate! spune ea dezgustată.

Telefonul lui David sună.

– Alo ! Bună ziua!… Da, ok! Ajung imediat la tribunal! spune David și închide telefonul. See you soon, my love, am plecat! Nu uita de pregătirile pentru petrecere! îi spune apoi Antheei, care citește absorbită articolul în continuare. 

David se ridică de la masă. Plătește nota și pleacă.

Ceva mai târziu, Anthea iese și ea din cafenea. Este de o frumusețe răpitoare, cu părul negru ca abanosul, ochii verzi cu reflexii de smarald și buzele cărnoase, care i-ar face neputincioși chiar și pe cei cu mare stăpânire de sine. E îmbrăcată extravagant din cap până-n picioare. Tocurile înalte, ce se izbesc de asfaltul umed, o fac să se simtă invincibilă. Pășește țanțoș pe bulevardul londonez mărginit de vitrine. Își domolește pasul și se oprește subit. E fermecată de diamantele ce sclipesc în vitrina unui magazin de lux. Intră fără să mai stea pe gânduri, sedusă de blițul orbitor al pietrelor transparente.

Se plimbă printre tejghelele cu bijuterii scumpe, admirând-o pe fiecare în parte, fără a-și putea lua ochii de la ele. În magazin își face apariția un bărbat de vârstă mijlocie, grizonat, dar încă șarmant, îmbrăcat la patru ace cu costum negru de catifea, pantofi negri din piele întoarsă și un ceas de câteva mii de euro la mână. Subtil, Anthea trage cu urechea și îl aude vorbind cu vânzătoarea, care îi comunică prețul colierului comandat. Bărbatul scoate un teanc de bancnote și îl achită. Anthea trebuie să afle neapărat cine este acest posibil milionar. Cu un mers agale, legănându-se ca o felină rănită, Anthea ajunge lângă el, rupe tocul unei cizme și apoi se sprijină de umărul bogătașului, împiedicându-se fictiv.

– Vai, ce neîndemânatică sunt! Jesus! Mi-am rupt și tocul la perechea mea preferată de cizme! spune ea afectată.

Bărbatul se întoarce surprins și este instantaneu captivat de Anthea.

– Vai, domnișoară, mă scuzați! Nu v-am văzut! spune acesta îngrijorat și o susține de braț.

– No problem, măcar m-am împiedicat de un gentleman, se grăbește Anthea să spună, sub privirile fascinate ale gentilomului și cele îngrețoșate ale vânzătoarei. E superb colierul pe care l-ați achiziționat. E pentru soția dumneavoastră?

– A, nu, sunt celibatar. Este una dintre pasiunile mele, pe lângă vânătoare!

– Interesant… rostește ea văzând roșu în fața ochilor și plimbându-și agresiv mâna prin părul umflat de fixativ. Deci… sunteți pasionat de vânătoare!? zâmbește ea puțin forțat. La fel ca și mine! Ce coincidență să avem aceleași pasiuni! 

– Într-adevăr! spune acesta zâmbind subtil.

– Deci colierul pe care îl achiziționați nu este pentru cineva anume?

– Nu, sunt colecționar de bijuterii! Oare ați putea să-mi acordați o clipă pentru a vedea cum arată acest colier la gâtul unei ființe așa fermecătoare ca dumneavoastră? Și dacă nu sunt prea indiscret, v-aș putea apoi invita la o cafea? Putem vorbi mai multe despre bijuterii și vânătoare! spune el cu subînțeles.

– Cu cea mai mare plăcere! răspunde Anthea și iese din magazin la brațul bărbatului, cu bijuteria de milioane la gât, șchiopătând din cauza tocului lipsă.

Câteva ore mai târziu, Anthea intră în scara reședinței sale luxoase de lângă Hyde Park, de mână cu necunoscutul milionar. Închide ușor ușa masivă de la intrare în urma ei.

A doua zi, Anthea iese pe ușa apartamentului, chinuindu-se să tragă în urma sa un covor vechi, îmbâcsit de praf și pete, înfășurat cu o bandă neagră de jur-împrejur. Încearcă din răsputeri să-l tocmească în lift, dar nu reușește, așa că îl rostogolește până la parter. E în criză de timp. Se hotărăște să îndese covorul rulat pe bancheta din spate a mașinii.

Anthea conduce neîntrerupt până ce ajunge la lodge-ul luxos al părinților săi, acolo unde tatăl ei locuiește peste vară în plin sezon de vânătoare. Mama Antheei stă într-un capăt al mesei lungi, mai îmbătrânită ca niciodată, îmbrăcată la patru ace, într-un costum din tweed și nu rostește niciun cuvânt. În capătul opus, tatăl ei soarbe molcom din supa tulbure cu picățele de grăsime. Anthea așteaptă cu nerăbdare ca această cina interminabilă să se sfârșească. De pe toți pereții din living, de jur împrejur, îi veghează capete terifiante, pline de coarne, colți și oroare ale animalelor sălbatice cu ochii negri, reci și sticloși, ca niște mărgele fixe, ce pândesc fictiv fiecare mișcare.

Doi servitori desprinși parcă dintr-o altă epocă, îmbrăcați la costum, cu cămașă albă mărginită de un guler pronunțat, aduc pe tăvi friptura de iepure sălbatic. Anthea este ușor dezgustată, dar se străduiește să mănânce bucățică cu bucățică, simțind cum îi stă fiecare dumicat în gât. 

– Ați auzit știrea care circulă prin oraș? spune mama Antheei spărgând liniștea. Ducele John Marc de Cambridge a fost dat dispărut!

– Am avut o zi epuizantă! Haideți să nu mai vorbim despre lucruri triste! zice Anthea. Tată, ce s-a întâmplat cu puiul de căprioară salvat și îngrijit de mine anul trecut? încearcă ea să schimbe subiectul. Nu l-am văzut nicăieri!

– Căpriorul acela a fost în grija ta, dar tu niciodată nu ești în stare să duci un lucru până la capăt! Era chinuit, așa că i-am făcut o favoare, iar acum se află într-un loc mai liniștit, rostește acesta plimbându-și agresiv cuțitul în friptura de iepure sălbatic. Întoarce-te și privește-ți prietenul stând la locul de onoare!

Anthea se întoarce, iar în spatele ei, pe perete, o privește fix un cap de căprior tânăr, proaspăt bătut în cuie. Înlemnește complet în momentul în care vede animăluțul răstignit. Simte cum furia și neputința îi inundă fiecare celulă. Îi vine să arunce în aer toată nobilimea engleză cu toate apucăturile lor nobile și mai puțin nobile.

– Bine că duci tu totul la bun sfârșit, tată, și apoi le mai și mănânci! spune Anthea și împinge scârbită farfuria cu iepurele gătit, aproape să o dea pe jos. Nicio viețuitoare nu scapă cu viață din casa torturii! strigă ea cu lacrimi în ochi și se ridică de la masă.

– Lasă-mă cu sentimentalismele tale, Anthea! se răstește tatăl ei. Taci din gură și mănâncă! Ești o nerecunoscătoare! Îți place luxul, dar nu sursa lui.

Anthea se așază înapoi la masă. Nu spune nimic și continuă să mănânce oripilată, nemaiputând-și stăpâni lacrimile. Apoi izbucnește din nou, sub privirile șocate ale celor doi nobili părinți.

– Se spune că monștrii de sub pat nu sunt reali, că fantomele ce se reflectă în oglindă nu sunt adevărate, iar casele bântuite nu există, însă nimeni nu te avertizează de faptul că adevărații monștri sunt deghizați ca oamenii pe care îi iubești mai mult decât orice pe lume!

Telefonul Antheei sună. Răspunde în sughițuri și părăsește încăperea cu pași repezi.

– Alo! Jesus… am uitat! Ajung cât pot de repede! spune, în timp ce își șterge ochii scăldați în lacrimi.

Pornește spre casă pentru a pregăti în grabă petrecerea, înainte ca invitații să ajungă.

Parchează în spatele clădirii și intră pe ușa de urgență trăgând după ea covorul persan îmbâcsit de praf, pe care îl aruncă într-o încăpere izolată de la subsol. Urcă în apartament și face repede puțină ordine. Apoi curăță baia. Vrea să închidă o cameră, dar e agitată și rupe cheia în ușă. Caută disperată în niște sertare o cheie de rezervă. Sună soneria. Merge să deschidă ușa. Invitații încep să sosească unul după altul. David apare și el împreună cu prietenii săi cu care vorbește despre un caz important ce va avea prima audiere la tribunal. O sărută pe Anthea când o vede. Pare mai binedispusă, dar e ușor crispată și nu scapă din ochi ușa în care i s-a rupt cheia.

Cheful e în toi. Distrasă de muzică și atmosferă, Anthea uită de ușă. David, amețit de băutură, caută baia, legănându-se dintr-un colț în altul al apartamentului luxos, decorat cu bun gust. Intră din greșeală în camera pe care Anthea nu a reușit să o închidă. Aceasta îl vede prea târziu, înlemnește și simte cum pământul îi fuge de sub picioare. David pășește în camera groazei. De jur împrejur, pe toți pereții, capete terifiante îi veghează fiecare mișcare cu ochi reci și sticloși ca niște mărgele fixe ce îl pândesc fictiv. Trofeele sunt așezate crescător în funcție de vârstă, culoarea părului și a ochilor, toate cu gura larg deschisă, ca și cum ar striga după ajutor. Dedesubtul fiecăruia se află o plăcuță aurită cu numele celor sacrificați, scrijelite cu litere mari de tipar: „Ducele de Kent”, „Baronul Robert Percy”, „Contele de Birmingham”, „Ducele John Marc de Cambridge” și așa mai departe. David nici nu poate pune cap la cap ce se află în fața ochilor săi. Inițial crede că sunt niște figurine de ceară. Se apropie șocat de capetele ce se holbează insistent la el, dar este răpus de o amețeală îngrozitoare. Anthea îl lovește puternic cu toporul în cap. 

– Tu chiar mi-ai plăcut cel mai mult dintre toți! Din păcate, nu trebuia să vezi nimic din ce se află în camera asta. Stai liniștit și nu te îngrijora! Vei avea o poziție privilegiată, la locul de onoare, căpriorul meu iubit! Nu sunt atât de macabră pe cât crede presa. Nu, nu, nu… sunt mult mai rău de-atât! spune ea, lăsându-l într-o baltă de sânge.

Anthea se schimbă și își face apariția înapoi la petrecere, într-o rochie neagră și pantofi roșii, scăldată în parfum dulce și înecăcios cu note de ghimbir, ardei iute și portocală amară. Se simte la înălțime în timp ce lovește cu tocurile ascuțite podeaua sufrageriei, ținând triumfătoare în mână o sticlă de șampanie.

Autoportret

Anna intră val-vârtej în clădire cu un turn de cutii în brațe. Un paznic înalt privește în jos la ea, dar tot ce vede e o grămadă de cutii purtate de o pereche de cizme cu toc, lucru care îi provoacă un surâs pe sub mustăți. Tânăra se îndreaptă repede spre lift, văzând doar printre cutiile de carton ce-i acoperă față. Se dezechilibrează de câteva ori, dar nu se oprește și alege să o ia pe scări, când observă mulțimea care așteaptă liftul. Urcă primele trepte și îi cad două cutii. Se apleacă după ele și mai cade una. Reușește să le reclădească, când apare paznicul s-o ajute. Anna se trage într-o parte, încercând să-l evite, dar acesta continuă să o urmeze.

– Anna, îmi pare bine! Nu cred că am solicitat vreun ajutor,  îi spune ea peste umăr și apoi zâmbește fals.

– Da’, doamnă, nu trebuie să vă chinuiți cu astea, sunt destui bărbați în companie care vă pot ajuta.

– Cred că ați înțeles greșit. Nu am nevoie de ajutor. Poate ați auzit deja povești legate de statutul părinților mei și aveți impresia că nu mă descurc singură, dar dacă e așa, vă înșelați amarnic.

– Ămm… n-am auzit nimic, dar sigur o să țin cont! Până atunci, dați-mi mie astea! Și spunând acestea, apucă o parte din cutiile care o acoperă complet pe Anna.

Ea le trage înapoi, răsturnând tot ce are în brațe. Pe paznic îl pufnește râsul, dar se abține, când vede expresia Annei. Aceasta se așază în genunchi, pe scări, sub privirile oamenilor care încearcă să ocolească obiectele și se apucă, vizibil deranjată, să adune ba o lumânare parfumată, ba o plantă, o poză cu pisici și ce mai căzuse din turnul de cutii. Paznicul o ajută să le pună la loc. Pe Anna o enervează gestul acestuia.

– Serios, mi se pare că sunt luată peste picior încă din prima zi! spune uitându-se destul de urât la el. Întoarceți-vă și continuați-vă treaba pentru care sunteți plătit, în loc să încurcați oamenii!

Văzând că nu are șanse să o ajute, paznicul se întoarce derutat. Anna continuă să adune meticulos obiectele împrăștiate pe scări, de parcă nimeni nu o privește.

Ajunsă în sala mare cu birouri, e derutată. Găsește într-un final un birou liber și se așază. Nu-și găsește locul, se tot sucește, nu înțelege de ce nu pornește calculatorul, nu găsește cheile de la dulapuri și sertare și nimeni nu pare să o bage în seamă. Nu știe pe cine ar trebui să întrebe, dar nici nu vrea să pară incapabilă, ea fiind, până la urmă, o femeie foarte competentă, după cum s-a asigurat că au auzit toți cei care treceau pe scări mai devreme. Se tot uită pe furiș la ceilalți, încercând să-și dea seama unde se află lucrurile la ea în birou, în funcție de cum erau așezate și în celelalte birouri, dar nu reușește să descifreze toate misterele spațiului de lucru comun. Un tip înalt, îmbrăcat în costum, care i-a observat stângăciile, se apropie de ea.

– Ai nevoie de ajutor sau de ce te uiți ca o oaie rătăcită?

– Nu, nu, mulțumesc! spune Anna stânjenită, dând din cap.

Următoarele ore trec foarte greu, iar Anna salvează aparențele în timp ce încearcă din răsputeri să nu pară o incompetentă. Ziua o epuizează mental, chiar dacă nu a făcut mare lucru.

Seara, iubitul ei îi pregătește mâncarea preferată și are grijă să-i împacheteze un colier scump, pe care vrea să i-l dăruiască. Verifică ceasul din cinci în cinci minute, asigurându-se că totul e pus la punct. Anna ajunge acasă și e vizibil iritată. Își aruncă cizmele cu toc și se trântește pe canapea, turnându-și vin într-un pahar. Începe să se plângă de cum s-a desfășurat prima zi de lucru. Prietenul ei o ascultă empatic, aprobând-o, apoi o ia în brațe și o asigură că totul va fi bine. Ca să o înveselească, îi dă cutiuța frumos împachetată mai repede decât și-a propus. Anna o deschide, dar nu pare încântată. Se încruntă.

-Tocmai ți-am zis că am avut o zi groaznică și m-am simțit subestimată, iar tu-mi oferi diamante acum? Crezi că nu am destule? Nici nu ți-ai dat silința să faci ceva personalizat, totu-i despre bani. Știi cum mă simt acum? Exact ca atunci când eram mică și ai mei nu aveau niciodată timp, așa că-mi trimiteau ceva scump să se revanșeze.

– Dar, Anna,… ai amânat să ne vedem toată săptămâna că erai ocupată și te-am înțeles, deși nu sunt sigur dacă tu ai fi făcut la fel. Ți-am pregătit azi cina preferată, pentru că încerc să te fac să te relaxezi. Am cumpărat cadoul ăsta ca să-ți fac o bucurie, pentru că știu că ești o iubitoare de bijuterii, nu pentru că tu n-ai fi capabilă să ți le cumperi. Voiam doar să simți că sunt mândru de tine și de postul pe care l-ai obținut. Și tu, ca de fiecare dată, te ofensezi și te victimizezi. Uite ce e, unii oamenii vor să te ajute pentru că țin la tine și poate ai vedea asta dacă ai ieși puțin din bula ta de “I need no help”. Eu unul m-am săturat să merg pe coji de ouă! Spunând asta, își ia haina și iese mâhnit din apartament.

Anna se uită neputincioasă la el cum pleacă, apoi se enervează și trântește bijuteriile. Se aruncă nemâncată pe canapea, unde începe să plângă nervos până adoarme.

Dimineața, e trezită de bătăi în ușă. Se ridică buimacă de pe canapea, purtând aceleași haine ca ziua precedentă și se împiedică de cizmele cu toc în drumul ei spre ușă. Deschide și se trezește de-a binelea când vede cine stă în fața ei plângând.

– Mamă, ce cauți aici? Nu cred că ai venit vreodată la mine… Trebuie să se fi întâmplat ceva chiar grav, adaugă Anna ușor ironic, dar cu oarecare îngrijorare.

Îi face semn să intre.

– Ce s-a întâmplat?

– Am descoperit că taică-to mă înșală, asta s-a întâmplat! spune femeia ușor dramatic.

– Nu cred!! Ești sigură? Stai liniștită, poate nu e adevărat, doar știi cum e el, mai pus pe flirt.

– Sunt sigură, Anna, nu sunt tâmpită! M-am săturat să am programul plin și să mă zbat să fac atâtea, iar el să-și umple timpul cu altele! spune maică-sa și începe să plângă și mai rău.

Anna realizează că va întârzia la muncă, dar nu o lasă inima să plece, văzând-o pe mama ei în halul ăsta. O consolează ore în șir, chiar dacă îi repetă de câteva ori aceeași poveste. Într-un moment de liniște, după ce Anna și-a epuizat toate argumentele și energia, profită de acest moment rar mamă-fiică și prinde curaj să facă și ea o confesiune.

– Știi… s-ar putea să am și eu nevoie de niște sfaturi… cred că relația mea e pe sfârșite și nu știu cum să gestionez situația.

– O, stai calmă! Sunt sigură că te vei descurca, așa cum ai făcut-o mereu! Scumpi, am întârziat la muncă. Fug! spune mama Annei, în timp ce își retușează machiajul stricat de-atâta plâns și își îndreaptă hainele.

Auzind marele sfat al mamei, Anna se simte din nou copilul insignifiant, ignorat de părinți, pe cont propriu. Ca niciodată, izbucnește.

– Vezi? De-asta te-o fi înșelat și tata! Nu vă vedeți unul pe altul! Iar pe mine nu m-ați văzut niciodată! Totul e despre bani, serate, afaceri și contracte! Tu ești proprietara companiei, poți să lipsești când vrei, poți să-ți modifici programul, nu mă lua cu aceleași scuze de ani de zile! Ai putea, dar de ce să-ți pierzi timpul cu mine…

– Ce te-apucă, Anna? Așa vorbești cu mine? Vezi că sari calul! o întrerupe mama ei.

Anna se enervează și mai tare.

– Ai plâns pe umărul meu și apoi o luăm de la capăt, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, nu? Eu mi-am făcut timp să stau să te ascult, nici nu m-ai întrebat dacă eu trebuie să ajung la muncă. Tu de ce să întârzii puțin ca să mă pot plânge și eu cuiva. Nu-ți faci niciodată timp, iar dacă îndrăznesc să-ți reproșez asta, bineînțeles că te ofensezi și te victimizezi, fără să vezi efortul făcut de ceilalți sau să-i asculți! Nu ieși din bula ta de „mare doamnă”…

Se oprește brusc și se uită câteva secunde în gol. Are un déjà-vu. A mai auzit vorbele astea de curând, dar spuse ei.

– Poți pleca liniștită, zice Anna grav, după un moment de tăcere. Nu ție trebuie să mă confesez. Ai probleme mai mari.

Mama ei o privește cu o nervozitate mirată. Apoi răspunde la un apel și părăsește apartamentul, spunându-i peste umăr:

– O să terminăm discuția asta altcândva, acum trebuie să ajung la o întâlnire. Sper să-ți treacă până atunci crizele astea de adolescentă întârziată.

Anna se simte prost, aproape vinovată. Încearcă să-l contacteze pe prietenul ei să-și ceară scuze pentru aseară și să încerce să îndrepte situația. Acesta nu-i răspunde la telefon, așa că-i lasă un mesaj vocal.

Începe să se streseze pentru următoarea zi. Nici nu a început bine să lucreze că și-a luat singură o zi liberă pentru a sta și a o asculta pe mama ei, fapt pe care îl regretă. Pe maică-sa nu o mai ajută nici naiba. Și e în pericol să devină ca ea.

A doua zi dimineața, se îndreaptă grăbită spre companie, aflată doar la câteva blocuri distanță. Pe stradă, își face loc printre oameni, purtând în brațe o cutie pe care n-a reușit să o adauge turnului de cutii de ieri. Vede că circulația e blocată. O grămadă de mașini claxonează stresant o bătrânică în baston, aflată pe trecere, deși e roșu pentru pietoni. Bătrâna se chinuie să-și adune, într-o pungă ruptă, toate fructele și legumele care s-au împrăștiat de-a lungul trecerii. Nu prea se poate apleca după ele și abia se mișcă. Anna pune cutia jos pe trotuar și aleargă spre ea. Se grăbește să îi pună câteva fructe înapoi în plasă, moment în care femeia începe să o împingă.

– Vrei să-mi furi fructele?! Lasă-mi fructele! strigă bătrâna, apoi o pocnește cu  bastonul în cap. 

Simțind durerea ascuțită în creștetul capului, Anna se ridică șocată, ținându-se de cap.

– Îmi cer scuze, doamnă, dar cred că ați înțeles greșit! Vreau doar să vă ajut să le strângeți! spune Anna indignată.

Bătrâna o împunge determinată cu bastonul, încercând să-și apere fructele. Anna se dă doi pași înapoi și privește mască la tabloul penibil și periculos, în mișcare, din fața ei. Mașinile frânează și șoferii o înjură pe bătrâna care își strânge nestingherită fructele și legumele de pe carosabil în ritm de melc, ca și cum strada ar fi goală. Annei îi vine să o pocnească pe bătrâna încăpățânată și absurdă. Oare așa era și când era tânără? Annei aproape îi dau lacrimile ca răspuns la această întrebare. Se întoarce derutată pe trotuar. Își ridică cutia care-i pare mai grea decât atunci când a lăsat-o. I se pare așa de grea, încât ar arunca-o cât colo.

Ajunsă la companie, intră pe ușa mare de sticlă. Același paznic e la recepție. Când îl vede, o încearcă un soi de rușine. Îl salută. Acesta o salută reținut la rândul său și nu se urnește. Anna se fâstâcește o vreme cu cutia în mână, apoi se apropie stângaci de recepție.

– Ămm, scuzați-mă…, spune, evitând contactul vizual, ați putea oare… să mă ajutați cu această cutie? Trebuie să ajung cu ea sus la birouri și aș avea nevoie de puțin ajutor, încheie Anna roșind.

Paznicul schițează un zâmbet subtil pe sub mustăți.

– Sigur, doamnă! spune el politicos și îi ia cutia din brațe.

Anna face ochii mari, uimită de cât de simplu a fost, neașteptându-se la vreun ajutor după episodul penibil și absurd din ziua precedentă.

Din alt aluat

Samuel fuge prin toată curtea școlii, căutând grupul. Nu-l vede nicăieri. Trece prin spatele clădirii și vede o parte din ei fumând la gard, așa că se grăbește înspre aceștia.

– Hey, ce faceți?

Unul dintre ei îi aruncă o privire arogantă și îi spune că vorbeau despre o viitoare petrecere pe care nu știu unde să o țină. Apoi îi întinde țigara aprinsă lui Samuel.

– Nu, mulțumesc. Și chiar nu știți unde am putea s-o dăm?

– Nu. Părinții tăi te-ar lăsa să dai una în week-endul ăsta?

Samuel se întristează brusc și tace câteva secunde.

– Părinții mei m-au părăsit când eram mic. M-au crescut bunicii. 

Grupul chicotește și își dă coate.

– Vorbești serios? Deci să înțelegem că tu stai cu niște babalâci și vă culcați odată cu găinile?

Toți încep să râdă automat. Samuel roșește puțin. Îi vine să dispară cu totul sub asfalt. 

– Păi eu nu regret deloc că stau cu bunicii. E chiar genial! Mă lasă să dau petreceri oricând vreau, să stau afară până târziu și nu trebuie să fac nimic prin casă. Se ocupă David, văru-miu mai mare, de tot. Pot să ascult și muzică cât de tare vreau, că babalâcii-s cam surzi, bravează Samuel.

– Atunci trebuie neapărat să dăm petrecerea la tine în week-end! exclamă un deștept din grup.

– Poftim?! zice Samuel, ștergându-i-se zâmbetul de pe față.

– Păi, dacă te lasă să dai petreceri așa de ușor, eu zic că n-ar trebui să ne irosim șansa și să dăm cheful anului. Reușești sâmbăta asta?

– Sigur…, spune Samuel, realizând totuși ce prostie a spus.

Ajuns acasă, intră în panică. Își stoarce creierii, căutând o soluție la noua petrecere anunțată. Nu poate da o petrecere cu bieții bunici în casă! Grupul nu va ține cont de nimic, nici de cei doi bătrâni, nici de mobila cumpărată cu mari sacrificii, nici de bibelourile lor de pe vremea lui Pazvante.

Se duce în cameră la David, cu speranța că o să-l ajute. După ce îi expune ideea extaziat, David se uită urât la el. 

– Nu ești normal! 

– Nu măi, n-ai înțeles! Vreau doar să-i provoc o reacție alergică minoră…

– Tu chiar ai probleme la cap, copile. Și totuși cum ai de gând să faci asta?

– Păi mă gândeam că-mi poți da o mână de ajutor și am putea pune niște alune presate în cozonacul lui bunica, spune Samuel încântat de idee.

– Deci, dacă tu faci toate astea doar ca să-i impresionezi pe idioți, ești un idiot și mai mare. Eu de ce ar trebui să te ajut?

– Mă gândeam că pot să-ți fac toate treburile prin casă, până ajungi la facultate. Și oricum o să-i punem o cantitate mult prea mică, să nu pățească ceva grav.

– Fie! cedează David nu prea convins. Mă duc pe mâna ta, atunci. Dar să știi că-i o tâmpenie și dacă o încurci, ești pe cont propriu.

În dimineața zilei de sâmbătă, Samuel dă pe furiș prin râșniță un pumn de alune. David ține de șase în ușa bucătăriei. Samuel toarnă apoi făina buclucașă în compoziția aluatului și amestecă sârguincios. Ceva mai târziu, bunica pune aluatul la cuptor, fără vreo suspiciune.

O oră mai târziu, stau toți patru la masă în bucătărie și iau prânzul. Nu vorbește nimeni. Samuel pare ușor agitat. Bunica aduce desertul. David se uită la Samuel. Acesta înghite în sec și aruncă priviri aproape îngrijorate către feliile periculoase de chec. Bunicul gustă pofticios dintr-o bucată. David se ridică brusc de la masă și se scuză. Samuel așteaptă nerăbdător, cu o oarecare îngrijorare, deznodământul primei felii de chec. Bunicul nu apucă bine să termine felia, că toată fața începe să i se umfle ușor, mai ales buzele. În scurt timp, începe să respire greu, sub privirile șocate ale bunicii și ale lui Samuel. Pare că se sufocă. Bunica îl strigă disperată pe David. 

În timpul în care bunica împreună cu David încearcă să-l ajute pe bătrân să respire mai ușor, Samuel tremură și nu poate face nicio mișcare. Bunica strigă la el să sune la salvare. Blocat, Samuel este fără reacții. David îl scutură urlând să facă ceva. Samuel reușește să ajungă la telefon și să sune la salvare. Cu o voce înecată, explică serviciului de urgență ce se întâmplă și că are nevoie de o ambulanță. Bunicului îi este tot mai rău. 

Din fericire, ambulanța ajunge repede. Echipajul reușește să-l stabilizeze pe bătrânul alergic la alune și să-l scoată din șocul anafilactic. Îl pun pe targă și se îndreaptă spre ambulanță cu bunica înlăcrimată, David și Samuel în spatele lor. Samuel observă că grupul e ajuns la gardul casei, pregătit de petrecere. Când îi vede, își amintește de petrecerea de care a uitat în febra ultimului incident. Nu știe ce să facă. Îi vine să intre în pământ. Se duce la David. 

– Te-am avertizat că ești pe cont propriu, dacă iese urât.

David îl lasă singur în mijlocul curții și se duce să o ajute pe bunica lor să urce în ambulanță. Grupul se agită la gard. Samuel se duce total rușinat spre ei. 

– Hey, avem o urgență medicală și nu cred că mai putem ține petrecerea, spune acesta jenat. 

– Aha, și unde arde?

– Poftim? spune Samuel șocat.

– Mie mi se pare, din contră, că este situația perfectă, zice deșteptul din grup. Acum putem da petrecerea fără mumiile alea pe capul nostru.

– Cum poți spune asta? Bunicul meu poate muri și asta doar din vina mea, că am vrut neapărat să vă dau petrecerea.

– Și ce? Îi doar un moș care oricum nu mai are mult. Nu preferi mai bine să dai petrecerea anului cu prietenii tăi? zice un alt deștept.

Samuel simte un clocot de furie din cap până-n picioare și că nu se mai poate controla prea mult. Îl îmbrâncește pe deștept cu toată puterea, până îl rostogolește în drum.

– Ce prieteni?! Voi nu sunteți prietenii mei! Mereu am fost doar calul vostru de bătaie! Vi se rupe dacă moare un om drag mie pentru petrecerea voastră!

Privește restul grupului cu dispreț și nu apucă să realizeze, că este împins la rândul lui pe jos. Încasează niște bocanci în burtă și în spate. Apoi aude cum grupul se îndepărtează. Samuel nu se mai poate mișca și decide că mai bine rămâne doborât în iarba udă, ispășindu-și pedeapsa pentru isprava făcută. Simte că cineva îl ridică și îl ajută să se îndrepte către salvare. E David și unul din membrii echipajului de pe ambulanță, care verifică dacă nu are vreun os rupt. David îl privește cu milă.

– N-ai primit-o de la cine trebuie, dar meritai o mamă de bătaie! De-aia n-am intervenit. Dacă nu te pocneau ăia, te pocneam eu, și mult mai rău. Vii la o petrecere în patru la spital? adaugă David apoi cu subînțeles.

Samuel îl privește spășit și zâmbește, dar parcă nu e chiar zâmbetul lui. Urcă în ambulanță și se așază lângă bunica, care nu a observat bătaia din curte. Samuel o ia pe bătrână de mână. David se așază lângă ei. 

Ambulanța dă drumul la sirene și pornește în trombă.

Culori complementare

Un zgomot de sticlă spartă, pe care-l cunoștea mult prea bine, tulbură liniștea. Dante fuge pe scări. Ajunge la parter, de unde aruncă o privire în sufragerie. O vede pe Ava dansând cu pași nesiguri, clătinați, în mijlocul încăperii. Rămâne încremenit în fața ușii. Observă paharele goale de shot de pe măsuța de cafea. Își mută privirea și vede sticla spartă pe parchet. Face un pas înapoi. Ava se întoarce buimacă și îl remarcă. Aproape cade. Se uită prin el câteva secunde și, parcă dintr-o dată, realizează cine e.

– Dante, tu ești scumpule!? Hai, dansează cu mama ta!

Ava îl trage de mână și-l prinde într-un vals, dar Dante o respinge. Îl apucă din nou și dansează forțat, în timp ce Ava îl privește lung, cu ochii roșii injectați. Apoi, neașteptat, se încruntă și îl împinge.

– Pleacă, arăți fix ca el! Pleacă, nenorocitule! Ești o dezamăgire, exact ca tac-tu!

Ava apucă primul pahar pe care-l vede și-l aruncă după el. Dante simte cum o sută de săgeți îi străpung inima. Iese din cameră ca să evite al doilea pahar și aude cum acesta se sparge de perete. Ajunge parcă din inerție în baie. Deschide dulapul, ia lama și se ghemuiește pe gresie. Își folosește iar trupul ca pe o pânză și lama ca pe o pensulă care pictează fără oprire cu o singură culoare, roșul, culoarea sa preferată. Vopseaua începe să curgă, iar Dante nu se oprește din pictat.

Câteva ore mai târziu, în atelierul de arte, cu un creion strâns în pumn, Dante schițează un desen. Are căștile pe cap și e absorbit de operă. Prin pânza albă a cămășii încep să apară pete sângerii, ca mici petale de maci vara. Dante nu le observă. Vede doar creionul și foaia. Nu aude nici soneria care începe să sune. August îi smulge căștile de pe cap, în timp ce Dante se uită la el cu o privire confuză.

– Ai nevoie de un tampon? Ți-a venit ciclul?

Dante își observă mâneca înroșită. Cu o privire intrigată, August ia o foarfecă de pe raft.

– Să vedem ce avem aici!? spune August răutăcios.

Îl prinde de mână și începe să-i taie cămașa. Dante se zbate. August face un semn și, din spatele său, apar doi colegi. Unul îl prinde de mâini și celălalt de picioare. Dante e total neajutorat. Toată clasa asistă, dar nimeni nu acționează. Într-o fracțiune de secundă, Dante rămâne fără cămașă. Se simte mai expus ca niciodată. Vede cum toți colegii se uită la el ca la un tablou de prost gust, atârnat într-un muzeu. Numai Lorelai îl privește empatic, aproape cu milă. August îi apucă încheietura tăiată și o ridică ca pe un trofeu.

– Sărăcuțul, vrea atenție! spune cu o voce triumfătoare.

E momentul în care Dante vede din nou roșu în fața ochilor. Cu o mișcare neașteptată, ca un taur înjunghiat, se năpustește asupra lui August. Îl trântește la pământ. Își ridică mâna și îl lovește cu toată puterea sa. Toată clasa aclamă. 

Lorelai e singura căreia scena nu i se pare una distractivă. Se desprinde din masa de spectatori extaziați și merge până în spatele lui Dante. Îl prinde de mână, împiedicându-l să-l mai lovească pe August. Dante se uită parcă prin ea, pierdut, apoi realizează ce s-a întâmplat.

– Îmi pare rău, nu am vrut să se ajungă aici! spune parcă numai pentru el.

Dante fuge din clasă pe hol și apoi din curtea școlii, fuge pe poartă, fără să se oprească. A ajuns pe o alee pustie. Se așază pe prima bordură pe care o vede și se uită cu lacrimi în ochi la crestăturile sale însângerate. Lorelai îl vede din depărtare și se apropie precaută.

– Ți-am adus căștile și telefonul. Erau pe podea. Și un tricou pe care l-am luat de la obiecte pierdute. Ești bine?

Dante se uită la ea și îi observă ochii de culoare azurie, ca marea liniștită într-o zi de vară.

– Mulțumesc! spune total jenat.

Își ia căștile și telefonul, apoi se îmbracă cu tricoul primit. Îi zâmbește stângaci fetei, după care se îndepărtează. Lorelai ar vrea să-i mai spună ceva, dar înțelege că nu e momentul.

Odată ajuns acasă, Dante deschide ușa silențios. O vede pe Ava tolănită pe canapea. Urcă scările tiptil și merge direct în camera sa. Se așază pe pat și, la scurt timp, aude pași nesiguri pe scări. Ava se oprește la ușa lui. Dante nu se mișcă.

– Dante! Dante, dragule, scuză-mă pentru ieri, așa-s eu! Nu m-ai putea dezamăgi niciodată.

Se ridică ușor din pat, apoi merge la ușă și răsucește cheia în ea. A mai auzit discursul acesta de o sută de ori. Ava încearcă mânerul.

– Deschide-mi ușa! Nu fi nerecunoscător, după toate câte fac pentru tine!

Dar Dante nu o mai ascultă. S-a așezat pe jos, și-a pus căștile pe cap și vocea ei dispare odată cu restul zgomotelor. Mai aude vag niște sunete, dar le ignoră. E absorbit de muzică. Nu aude nici soneria de la intrare. Nici când Ava deschide ușa de la apartament. Totuși, într-o secundă de liniște, i se pare că aude vocea lui Lorelai. Sare ca din pușcă, deschide ușa la cameră și coboară scările. De jos, Ava îi face un semn cu mâna.

– A venit campionul! Pe el îl căutai?

– Da, am venit să-i dau ghiozdanul și să văd dacă este bine, spune Lorelai.

– Da, e bine, de ce n-ar fi? Ce treabă ai tu cu Dante? Dante e exact ca tac-su, o să te rănească, o să vezi, fetițo! spune Ava în timp ce soarbe din paharul pe jumătate plin.

Fata rămâne fără cuvinte. Se întoarce cu o privire tristă. Dante îi vede expresia de pe chip și, pentru el, asta e ultima picătură. Începe să țipe ca din gură de șarpe la Ava.

– Nu vezi în ce hal ai ajuns? Înnebunești! Ne înnebunești pe toți! De-aia a plecat și tata! Uite cum am ajuns din vina ta!

Se duce lângă ea și își ridică mâneca. Lacrimile îi curg pe obraz. Șocată, trezită parcă brusc din beție, Ava îi pune un deget pe încheietura crestată.

– N-am știut. N-am…

– Normal că n-ai! Și nici n-ai fi știut, dacă nu-ți arătam! Nu-ți pasă de nimic și de nimeni! Nu-ți pasă de mine! Te interesează doar să ai sticlele pline! Sunt copilul tău, dar nu m-ai privit niciodată ca atare.

– Dragule, eu…

– Nu mă lua cu dragule! Ai spus destule, nu mai vreau să aud. 

Prin ușa deschisă, Lorelai privește dezarmată la cei doi. Dante iese din casă și trântește ușa în urma lui. Lorelai nu știe ce să facă. Dante se uită la ea.

– Îmi pare rău că a trebuit să asiști la tot ce s-a întâmplat. N-am vrut să te implic, îi spune el cu regret în voce.

Lorelai îi zâmbește cald. Apoi se ridică pe vârfuri și îl sărută blând pe obraz.

Tabloul lui Dante începe să prindă și alte culori. Simte cum buzele ei moi se transformă în pensula care îi pictează trupul în nuanțe calde de primăvară.

Între două focuri

Într-o seară de vineri, la final de august, Chloe și Mark se întorc de la o cină romantică pe faleza frumos iluminată din Cannes. În apropierea casei, Mark o strânge de mănușa din satin, care acoperă mâna fragilă a lui Chloe, apoi se apropie de ea și brațele sale îi cuprind talia conturată de cordonul de mătase, care strânge cămașa lungă, ce îi îmbracă trupul în întregime. Mark o mângâie ușor și încearcă să-i îndepărteze pălăria enormă, care-i acoperă aproape tot chipul, pentru a o săruta. Chloe se panichează brusc, prinde de pălărie și țipă:

– Ai înnebunit? Cum să-mi scoți pălăria?

– Ieșim deja de câteva săptămâni împreună și nici nu ți-am văzut chipul. Pe lângă asta, mereu te acoperi din cap până-n picioare, reacționează Mark nervos.

– Ești un nesuferit! spune Chloe tulburată.

– Uite, am tot avut răbdare, credeam că ești timidă, dar simt că e mai mult de atât și ceva îmi scapă… nu înțeleg. Sunt îndrăgostit de tine și aș vrea să-ți văd și fața la un moment dat, chiar să te sărut, dacă nu e cu supărare. Trebuie să te decizi dacă vrei să fim împreună, rostește Mark cu voce blândă și supărată deopotrivă, în timp ce se îndepărtează sub privirile ei neputincioase.

– Cum așa?! strigă Chloe nedumerită, privind după Mark până ce acesta nu se mai vede. Îi vine să se ducă după el, dar ceva o reține. O doare sufletul și urcă scările blocului izbucnind în plâns. Ajunsă în apartamentul ei se trântește pe patul din dormitor și plânge mocnit până când, istovită de oboseală, adoarme cu machiajul scurs pe perna albă. Pălăria uriașă îi acoperă capul și umerii ca un sombrero. 

După un timp, Chloe se trezește cu o senzație de sufocare. Își scoate pălăria și privește speriată în semiîntunericul din dormitor spre ceasul electronic al televizorului, care arată ora 23.00. Se ridică de pe pat, aprinde o lampă cu lumina slabă și se îndreaptă grăbită spre dulap. Alege câteva ținute și le probează în fața oglinzii. Își privește reflexia chipului umflat de plâns și șterge rimelul scurs pe obraji. Schimbă ținută după ținută, evitând să-și privească trupul cu petice de arsură în oglindă, până când o rochie roșie, foarte șifonată, îi amintește de cicatricile ei. 

Bagă fierul de călcat în priză și întinde cu mișcări mecanice cutele rochiei. De s-ar putea întinde așa și pielea! La acest gând, pe Chloe o podidesc din nou lacrimile. Privește cu tristețe la cutele sidefii și noduroase de pe pielea ei tânără. Treptat, se liniștește și termină de călcat rochia pe care o așază pe umeraș. Își îmbracă cămașa de noapte și se întinde pe pat, adormind printre suspine.

Dimineața, Chloe își înfășoară corpul în rochia de mătase roșie, acoperindu-și mâinile cu mănuși negre, lungi până la coate, iar părul șaten și mare parte din chip le ascunde sub pălăria enormă. Se îndreaptă apoi spre un apartament luxos din oraș, unde are loc lansarea colecției de toamnă.

Urcă scările de marmură, trece de ușa impunătoare din lemn sculptat și intră într-o sală decorată interesant. Privește uimită la scaunele rotunde, tapițate cu piele albă, aranjate în jurul unei mesei ovale, pe care se află fructe, prăjituri și șampanie. Înaintează, ia loc în capătul mesei, lângă o ușă și privește spre podiumul plin de modele, profilate de lumina caldă din podea. Toate poartă haine încărcate de flori aplicate pe stofele pieselor vestimentare, pălării din voal și pantofi îmbrăcați în catifea. 

Hipnotizată de acest tablou, nu o sesizează pe angajata care își face apariția pe ușa din spatele ei, împingând o masă cu rotile pe care se află un tort mare pe care ard strălucitor 10 artificii uriașe. Când tortul cu artificiile ajunge în dreptul ei, Chloe sare ca arsă. Începe să țipe în timp ce trage cu disperare de fața de masă, cade de pe scaun și se ghemuiește în colțul camerei, încercând să-și ferească fața de flăcări cu mâinile. Oamenii din încăpere se agită, iar cineva cheamă ambulanța. Nereușind să o liniștească, paramedicii o sedează. Chloe e transportată la spital, unde, după numeroase consultații, este chemat un psihiatru.

*

Chloe se află la cea de-a doua ședință de psihoterapie, așezată pe fotoliul verde pastel din fața psihiatrului.

– Bună dimineața! spune ea mâhnită.

– Bonjour, mademoiselle! Cum vă simțiți? rostește medicul zâmbitor.

– Cum să mă simt? Oribil, evident! răspunde Chloe cu un amestec de sarcasm și amărăciune.

– Ce vă supără cel mai tare?

– Cicatricile mele… ele au alungat bărbatul de care sunt îndrăgostită. Nu l-am lăsat să mă sărute ca să nu-mi observe urmele lăsate de incendiu. Îmi era frică să nu fiu judecată sau catalogată drept hidoasă… Frica asta e neîntreruptă și nu am să scap de ea niciodată.

Urmează un moment de tăcere.

– Mă comport ca o nebună și toate astea sunt numai din vina mea! Pentru că eu am provocat incendiul ăla nenorocit cu lumânarea aia fatală, izbucnește Chloe în lacrimi… De atunci tot arde în mine focul acela, mă mistuie fără oprire… 

Chloe se zguduie de accese de plâns. Psihiatrul așteaptă să-și consume emoția și apoi o consolează cu voce calmă:

– Toți oamenii pierd lucruri, șanse, distrug inconștient momente importante din viață într-o clipă de neatenție! Nimeni nu-i perfect… Uneori greșelile noastre trebuie înțelese ca simple lecții pe care le primim de la destin… Și pe urmă mai trebuie luat în calcul și procesul de după un accident, în care înveți s-o iei de la capăt, să accepți schimbarea din viața ta și să înveți să te adaptezi la noul eu. Acest proces va dura mult timp și nu te pot ajuta decât dacă îți dorești.

– Marea adaptare e pălăria asta sub care mă ascund cu disperare! și zicând asta, lovește cu vârful degetelor borul larg al pălăriei, pe care apoi o apucă nervos și o smulge de pe cap, dezvelindu-și neputincioasă fața palidă și puțin încrețită de urmele estompate ale unor cicatrici vechi, ca niște linii fine de creion rozalii.

– Acceptați o sugestie? întreabă medicul sigur pe el, realizând că femeia stă în fața lui cu fața descoperită. Ce-ar fi să începeți să mergeți de mâine la plajă? Cred că v-ar prinde bine puțin soare. Atât fizic, cât și psihic!

– Nu! Nu mă trimiteți la plajă, nu sunt pregătită să mă expun. Nu am stat la plajă niciodată goală după incendiu. De când eram copil! Merg la plajă înfofolită ca arăboaicele. Strict numai pentru aerosoli.

– Eu cred că trebuie să începeți să faceți un efort. V-ar prinde foarte bine să vă expuneți puțin la soare. Razele sunt esențiale pentru formarea Vitaminei D și absorbția calciului în oase. În plus, ca să treceți peste această traumă trebuie să începeți să vă acceptați așa cum sunteți, ca să vă recăpătați încrederea în sine. Nu va fi ușor, dar vă garantez că va funcționa încet, încet. La plajă toată lumea este expusă, cu toate defectele fizice. Ăsta e locul unde nimeni nu își permite să se holbeze prea mult, ca să nu pățească la fel. Iar cicatricile dumneavoastră nici nu sunt așa vizibile. 

– Voi încerca să țin cont de sfatul dumneavoastră, deși mi se pare imposibil acum! rostește Chloe, ușor speriată de această idee.

Părăsește cabinetul psihiatrului, dar nu înainte de a-și pune pălăria imensă. Medicul îi zâmbește încurajator.

Ajunsă în confortul casei ei, Chloe își scoate pălăria și se așază pe fotoliul din fața oglinzii, reflectând speriată asupra propunerii făcute de doctor. Cade pe gânduri, în minte răsunându-i numai întrebări cu răspunsuri lipsite de speranță: Cum să merg la plajă? Cum să mă dezbrac de față cu toți ceilalți? O să râdă de mine, toate privirile mă vor țintui și toți se vor ghionti ca la circ ca să privească mai bine la mine. Îi vine să plângă, dar încearcă din răsputeri să-și țină lacrimile.

Chloe se ridică și se plimbă agitată prin casă în speranța că își va face curaj să pună sfatul în practică. Apoi se așază pe pat cu ochii în tavan. Stă o vreme așa, holbându-se la plafon, de parcă acolo ar apărea scrisă formula magică la această problemă. Sare din pat. Scoate hotărâtă din dulap o geantă uriașă de plajă, cu dungi albastre și îndeasă în ea o mulțime de prosoape mari și o pereche de ochelari de soare. Răscolește hainele de vară pentru a găsi un costum de baie și, brusc, chipul i se luminează. A dat de un cort pentru plajă pe care îl îmbrățișează ca pe un aliat. Găsește și un costum de baie vechi, întreg, pe care l-a uitat soră-sa mai demult. Și-l ia pe dedesubt și, culmea, i se potrivește. Cumva ar fi vrut să nu-i vină.

După câteva minute bune, iese din casă. Ezită și se fâstâcește în fața blocului. Își ia inima în dinți și pornește spre plajă. Acest drum pare mai lung ca de obicei și ar vrea să fie și mai lung. Trage de timp și se oprește la toate gheretele din drum. Până la plajă, înfulecă două înghețate. La un moment dat, începe să se zărească nisipul și forfota specifică sezonului estival. Chloe devine de-a dreptul stresată. Închide ochii, oprindu-se pe asfalt, chiar la linia unde începe nisipul, trage aer în piept, se asigură că pălăria îi stă bine pe cap, acoperindu-i o bună parte din față, își fixează cu mâna ochelarii de soare și pornește nesigur pe nisipul instabil.

 Nu poți arunca un ac pe plajă. E om lângă om, prosop lângă prosop. E terorizată de gândul că trebuie să stea golașă așa aproape de altcineva. Continuă să meargă resemnat cât poate de departe, până aproape de stânci, unde vede mai mult loc liber pe nisip. Trântește geanta jos și instalează cu ceva bătăi de cap cortul. Constată că-i lipsește pânza de la intrare, așa că improvizează una dintr-un prosop.

În sfârșit, se simte în siguranță. Are cazemată și se află la plajă. Intră în cort și se așază confortabil. Apoi se dezbracă și se dă bine cu cremă. Își scoate doar picioarele afară, să le vadă soarele. Istovită de atâta stres, ațipește. După un timp se trezește brusc din cauza prosopului înnodat la intrare, care, fluturat de vânt, bate în pânza cortului. Nu se dezmeticește bine, că o briză puternică ia pe sus cortul. Încearcă să-și țină pălăria pe cap cu mâinile și prosoapele cu picioarele, însă vântul îi zboară și pălăria.. E total îngrozită că fața ei e la vedere și încearcă să și-o acopere subtil cu mâna, în timp ce se uită în jur să vadă dacă a observat cineva incidentul. Când își ridică privirea, zărește un picior bărbătesc cu două cicatrici mari și urâte în zona genunchiului, chiar lângă ea. Se uită spre chipul bărbatului și înlemnește. Își pune din reflex mâinile peste semnele de pe față:

– Mark?!?

– Te-am recunoscut după pălăria enormă. Am văzut cortul cum zboară și m-am uitat să văd cine l-a pierdut. Te luptai cu prosoapele când ți-a zburat și pălăria și am avut un feeling că tu ești. Nu puteam să ratez probabil unica ocazie să te văd în costumul Evei! glumește Mark stângaci, ca să spargă gheața.

Chloe roșește cu mâna pe față, fără să știe ce să zică. Mark îi întinde dezamăgit pălăria, ca să o scutească de chin. Chloe o apucă dar îi vede privirea întristată.

– Nu sunt dezamăgit de cicatricile tale de pe față, ci de faptul că, deși le-am văzut, ești gata să-ți pui iarăși pălăria aia stupidă. Hai, ridică bariera, din nou!

Chloe se uită încruntată la el. În cap îi sună cuvintele lui din seara când s-au despărțit și apoi pledoaria psihiatrului. Mark așteaptă. După câteva secunde, într-un puseu de curaj, Chloe pune pălăria pe nisip și își ia mâna încet, emoționată, de pe obraz. Își crispează toată fața în așteptarea unui verdict. Spre surprinderea ei, Mark îi zâmbește blând.

– Știi că ești chiar absurdă!? Abia se văd semnele tale. Acum înțeleg, deși aș fi vrut să aflu de la tine, și nu întâmplător pe plajă. Și te înțeleg mai bine decât crezi. Dacă mi te-ai fi confesat, ai fi aflat că m-am confruntat și eu cu o situație similară acum câțiva ani. Am avut un accident care m-a adus într-un scaun cu rotile timp de un an de zile. După operație, am rămas cu cicatricile astea hidoase pe picioare și am purtat doar blugi pe timpul verii. Li se rupe la toți! O vezi pe grasa aia? întreabă arătând spre o femeie obeză care se bălăcește la mal. E cât China, mult mai diformă ca tine și se bucură de viață. Poți învăța ceva de la ea. Nu ești cel mai deformat om în viață. Sper să supraviețuiești acestei concluzii. Vii în apă? și îi întinde mâna, așteptând verdictul pledoariei sale motivaționale.

Chloe rămâne încremenită pentru câteva secunde. Scanează apoi cu privirea, de jur-împrejur, toată plaja și observă, cu oarecare stupefacție, că absolut nimeni nu e impresionat de arsurile ei. I se face rușine. Dă la o parte, încet, prosopul de pe coapse și se ridică, scoțând la iveală trupul zvelt, cu forme discrete, brăzdat de mici fâșii arse. Apucă mâna lui Mark, care îi strânge palma fragilă și goală.

Centura de siguranță

Ceasul sună, iar Alyana îl amână a treia oară în această dimineață. E trecut deja de 8:30, când oprește pentru ultima dată melodia Waves. Display-ul telefonului se luminează și un mesaj de la Uber o anunță că mașina ajunge în cinci minute.

Cu ceașca de cafea într-o mână și cu un pantof în cealaltă, Alyana aleargă prin casă, căutând disperată să găsească perechea pantofului. Telefonul anunță că Uberul a ajuns. În haosul de a ieși cât mai repede din casă, varsă cafeaua pe podea. Șterge covorul cu un șervețel și își vede pantoful sub canapea. După ce se încalță, aleargă pe scări în jos și în scurt timp se urcă în mașina de la Uber.

– Bună dimineața! Spre tribunal, vă rog, am întârziat!

Mașina pornește. Alyana tot caută ceva pe banchetă. Șoferul o privește în oglindă, nedumerit.

– Îmi cer scuze, căutați ceva anume ?

– Da, centura de siguranță…

– A, modelul acesta nu e prevăzut cu centură de siguranță în spate.

– Cum să nu fie, domnule!? Sunteți normal? Vă auziți? Ce fel de mașină aveți? Dumneavoastră vreți să mă omorâți? Vă rog să opriți imediat mașina!

Șoferul trage, bulversat, pe dreapta.

– Doamnă, stați puțin…

– Ce să stau?! Tu vrei să mă omori!? Ești un criminal!

Alyana sare din mașină și trântește ușa, înainte ca șoferul să apuce să tragă mașina la bordură. Se îndepărtează de uber, apoi se întoarce brusc și dă, nervoasă, cu geanta în mașină.

– Criminalule!

– Doamnă, opriți-vă, nu sunteți în toate mințile!?

Șoferul demarează în trombă, iar Alyana stă debusolată în stradă câteva momente. Pornește înapoi, pe jos, spre apartamentul ei. E tulburată. Urcă, ia niște chei de pe masă, coboară și se urcă în mașina personală. 

Ajunsă la tribunal, Alyana intră precipitată în sala de judecată. Judecătoarea este deja așezată la prezidiu. O privește critic pe Alyana, care intră în încăperea plină și se îndreaptă rușinată spre masa acuzării. Privirea Alyanei cade pe o femeie blondă, mai în vârstă, îmbrăcată într-o rochie albastră, care stă în primul rând. Femeia îi zâmbește. Alyana îi schițează un zâmbet forțat și ia loc. Avocatul inculpatului începe să vorbească. În timp ce acesta pledează pentru clientul său, Alyana pare distrasă. Se uită în gol.

– Doamnă procuror! strigă judecătoarea a treia oară. Alyana tresare. Aveți cuvântul!

Alyana privește ușor absentă la judecătoare, apoi în jur. Se ridică în picioare.

– Sunteți gata? o întreabă judecătoarea iritată.

– Am, d-da. În urma dovezilor descoperite ulterior, victima decedată în urma accidentului de mașină…

– Victima accidentului nu este decedată, despre ce caz vorbiți? 

– Păi…

Alyana caută prin documentele ei. Se panichează, nereușind să găsească dosarul corect, în timp ce mai multe hârtii ajung pe podea. Disperată, privește spre femeia blondă, mai în vârstă, din primul rând, care la rândul ei se uită șocată la Alyana. Momentul prelungit de așteptare este întrerupt de vocea judecătoarei.

– Ședința se suspendă pentru săptămâna viitoare!

– Dar…

– Sper ca data viitoare să fiți mai pregătită. Nu pot să-mi pierd timpul, vom trece la următorul caz, după pauză.

Judecătoarea se ridică și iese din sală. Alyana strânge nervoasă hârtiile căzute pe podea. Spre ieșirea din tribunal, o revede pe femeia blondă în rochie albastră.

– Alyana! strigă aceasta.

– Ce cauți aici, mamă?

Femeia are o expresie îngrijorată. Are ochii umezi.

Am discutat să luăm prânzul după audierea de astăzi, ai uitat?

– Scuze, am uitat…

– Alyana, ce s-a întâmplat în sală? Tu, de obicei…

– Mamă, nu vreau să vorbesc despre asta. Am parcat puțin mai încolo.

Alyana și mama ei, Keira, se urcă în mașină. Pe drum, Keira încearcă să continue conversația începută în fața tribunalului.

– Te-ai gândit la ea, nu-i așa? și aproape o podidesc lacrimile. 

– Am spus că nu vreau să vorbesc despre asta.

– Niciodată nu vrei. Au trecut 20 de ani! Nu poți să trăiești în trecut.

– Tu vorbești? Crezi că dacă ai văzut de trei ori în viața ta un psiholog, viața ta e roz?

– Alyana,… nu la asta m-am referit.

– Dar atunci la ce te-ai referit? strigă Alyana.

Alyana nu termină bine de zis ultima frază, când zărește un copil pe trecerea de pietoni. Trage de volan în ultima clipă și, deși frânează cu toată forța, mașina se izbește lateral, puternic, de un copac.

Cu numeroase vânătăi pe față, mâna dreaptă într-o atelă și lacrimi pe obraz, Alyana așteaptă pe un scaun, într-un salon de spital, ca mama ei să iasă din sala de operație. Au trecut patru ore de când Keira a fost dusă în blocul operator. La un moment dat, ușa se dă la o parte și un pat e împins în salon. Keira, încă sub efectul anesteziei, pare moartă, cel puțin pentru Alyana, care nu a mai văzut o persoană într-o asemenea stare, de când și-a văzut sora mai mare în coșciug. 

Un medic în halat albastru apare în ușă și începe să-i vorbească. Alyana se holbează la mama ei încremenită pe pat. Se blochează, nu aude medicul. Lacrimile încep să-i curgă și flashback-uri de acum 20 de ani încep să-i apară violent.

Amintiri pe care credea că le-a înăbușit demult i se derulează repede în fața ochilor. E din nou copil, în noaptea în care a rămas trează cu mult peste ora stingerii, doar ca să o întâmpine pe Maya, sora ei mai mare, care trebuia să ajungă de la facultate. Era așa încântată! Maya venea mereu cu cele mai frumoase cadouri. Soneria sună. Se grăbește pe scări în jos. Ajunsă la capătul scărilor, Alyana nu o vede pe Maya în ușă, ci doi bărbați înalți, îmbrăcați în uniforme albastre, vorbind cu părinții ei. Unul dintre ei spune ceva încet. Alyana nu-l poate auzi din locul în care stă. Se apropie. 

– Ne pare rău, dar fiica dumneavoastră nu a supraviețuit, aude Alyana în timp ce se apropie cu pași nesiguri.

– Poftim? Cum adică? strigă Alyana…

– Doamnă, vă rog, liniștiți-vă! spune medicul îngrijorat, în timp ce o strânge pe Alyana de brațe. Vă spuneam că mama dumneavoastră a supraviețuit intervenției. Totul va fi bine! Vreți să vorbiți cu cineva? Avem un psihiatru foarte bun.

Alyana e amețită și abia acum îl vede și îl aude pe doctor. Își șterge lacrimile de pe față.

– Alyana! Aly! spune încet mama ei.

Alyana privește spre patul mamei sale, care acum este cu ochii pe jumătate deschiși și o privește îngrijorată 

– Mamă, ești bine!? Am crezut… am crezut… că… că…

Alyana se bâlbâie și începe să plângă din nou. Nu știe ce să spună. Nu mai știe ce să facă.

– Mă dor toate, dar mă bucur că sunt în viață.

– Te-aș fi putut omorî. Puteai fi moartă!

– Da, dar nu sunt. Accidentele se întâmplă și nu le putem prevedea.

– Îmi pare rău! începe Alyana să plângă și mai tare.

– Știu, dar mai știu și că trebuie să lași trecutul în trecut.

– Nu pot, am încercat. Urma să devină doctor, mamă. Avea un viitor așa de strălucit. Iar el i l-a răpit. Nemernicul ăla s-a urcat beat la volan și nimeni nu a făcut ceva să îl închidă. Doar pentru că tatăl lui e judecător, a scăpat nepedepsit. Mi-a ucis sora și nici măcar nu a avut o zgârietură pe față!

– Alyana, uită-te la tine. Uită-te în ce hal ai ajuns. Chiar crezi că Maya ar fi vrut să te vadă în halul ăsta? Trebuie să te desprinzi de trecut! În toți inculpații tu vezi numai criminali. Te afectează și profesional. Câteodată, accidentele sunt doar accidente. Ți s-a întâmplat și ție astăzi. Poate ai nevoie de ajutor profesional…

Alyana nu știe ce să mai zică, dar realizează că mama ei are dreptare. 

Medicul în halat albastru intră cu o doamnă prietenoasă. 

– Alyana, eu sunt doctor Kim și sunt psihoterapeut. Mi-ar plăcea să vorbim puțin despre ce s-a întâmplat azi, dacă ești de acord.

Alyana e ușor sceptică, dar mama ei se uită rugător la ea. După câteva momente de gândire, Alyana se ridică, o sărută pe obraz pe mama ei și iese împreună cu psihoterapeuta.

Scroll to Top