Marian e la înmormântarea unui necunoscut. Ca de obicei, i-a adus o garoafă albă în semn de respect. Gândul îi e oriunde numai la predică nu, neobservând că toate rudele adevărate ale decedatului s-au grăbit să plece de îndată ce s-a spus Amin. În urmă rămâne o singură doamnă cu batic negru. Femeia se așază lângă Marian pe bancă și își suflă nasul cu putere, trezindu-l pe tânăr din starea lui deprimată.
– Îmi cer scuze, mă paște o răceală!
Marian nu-i răspunde, ba chiar îi evită privirea, iar femeia îl măsoară din cap până-n picioare.
– Îmi ești străin. L-ai cunoscut bine pe tatăl meu?
Luat prin surprindere, Marian încearcă să improvizeze, zâmbindu-i întristat:
– A fost un om remarcabil, este trist că a plecat dintre noi așa devreme. Încă îi simt iubirea…
Discursul lui Marian e întrerupt de lacrimile femeii, aceasta vorbind printre hohote.
– Ce tot spui, a fost ultimul nenorocit, fără pic de conștiință. Cu fiecare ocazie îmi testa capacitățile de self-defense, care nu erau foarte bune. Avea o relație mai bună cu alcoolul etilic decât cu mine. După ce că toată viața și-a trăit-o în rate, acum, pe lângă amintirile mizerabile moștenite de la el, am mai rămas și cu o mulțime de datorii la bancă…
Femeia e de-a dreptul inconsolabilă. Marian își cere scuze pe motiv că o fi încurcat înmormântarea, îi oferă stângaci o batistă și pleacă grăbit, ocolind îngrețoșat aranjamentele funerare. Când trece pe lângă ele, începe să strănute intens. Iese pe ușă și își face o cruce rapidă la auzul clopotului care începe să bată.
*
În depărtare se aude clinchetul lălăit al clopoțelului, semn că un posibil client a intrat în florărie. Ziua începe ca oricare alta, cu Marian țopăind din floare-n floare pe ritmul Simfoniei a 9-a. Rutina lui e întreruptă de o domnișoară blondă, micuță, ce se uită la flori, ușor speriată de muzica lui Beethoven.
– Bună ziua! Aș dori un buchet de mireasă și ceva aranjamente florale pentru nunta mea, șoptește ea. Nici nu termină propoziția, că Marian are deja un rânjet imens.
– Să nu vă temeți, florile nu vă mușcă, în afară de aceea, spune arătând spre un ghiveci cu dionaea cea carnivoră, care așteaptă cu gura deschisă niște muște naive. Aveți încredere, sunteți pe mâini bune!
După ce termină de interogat mireasa despre locația, anotimpul și tematica nunții, începe să-i dea tinerei să miroase fiecare plantă pe care i-o sugerează – iasomie, bujor, gardenia, hortensii.
– Apreciez entuziasmul, dar caut un buchet minimalist…
– Da de unde!… Este o ocazie specială, ce rost au florile, dacă nu să vă scoată frumusețea în evidență? Aveți încredere în mine, veți avea un buchet de invidiat!
– Nu știu ce să zic…am un buget destul de mic, iar prețul rochiilor deja l-a dat peste cap…
Mireasa ezită. Mare greșeală când vorbești cu Marian! Acesta îi cuprinde mâinile și își continuă pledoaria:
– Doamnă, vă promit că veți avea cel mai frumos buchet, chiar dacă voi folosi doar flori de pai și frunze de mălin. Uitați, pun la bătaie chiar și trandafirii din propria mea grădină.
– Apreciez gestul! La ce flori vă gândiți?
– Lăsați-vă pe mâna mea, va fi un buchet formidabil!
Marian îi ia comanda, iar tânăra pleacă din florărie zâmbind la rândul ei, fără să-l observe pe bărbatul de care se împiedică. Domnul e îmbrăcat în smoching și poartă o eșarfă în culori neutre. Femeia își cere scuze, dar nu primește răspuns, așa că își vede de drum. Bărbatul intră în florărie și e întâmpinat de un Marian zâmbăreț.
– Bună ziua! Cu ce vă pot ajuta astăzi?
– Vreau un aranjament mare, cu flori ca aceasta.
Marian e de-a dreptul surprins, când vede imaginea de pe ultimul model de iPhone al bărbatului.
– Acesta e trandafirul Juliet, înghite Marian în sec, e rarisim și extrem de scump! Domnule, vă anunț cu părere de rău că, momentan, nu deținem această specie.
– Aveți timp să le luați, înmormântarea e abia săptămâna viitoare.
La auzul acestor cuvinte, Marian încearcă să-și mascheze dezgustul.
– Din nefericire, eu nu vă pot ajuta, dacă e vorba de un aranjament funerar. Puteți încerca mâine, când e tura colegului meu sau la florăria de pe strada Paseo de la Reforma.
– Cum adică TU nu poți lua o comandă?
– Dacă doriți, o puteți scrie dumneavoastră și ne-o trimiteți pe mail! Poftiți o carte de vizită! Scrie chiar aici…
– E absurd! îl întrerupe bărbatul.
Spunând asta, iese nervos și trântește ușa, lăsându-l pe Marian victorios. După câteva ore de la incident, Marian își udă garoafele de pe balcon, când îi sună telefonul.
– Alo, bună seara…
– Incompetentule, cum îți permiți să-i spui domnului Alberto să meargă în altă parte?! Ai înnebunit?! Comanda aia era cât salariul tău pe trei luni!
– Nu era nimeni să-i ia comanda, nu avea rost să-l rețin degeaba…
– Cum adică nu era nimeni? Marian, eu pe tine de ce te plătesc?!
– Dorea o coroană funerară, eu nu mă ocup de așa ceva. Știți, când eram mic…
– Nu înțeleg cum poți fi atât de incompetent! Asta e o afacere, cum îndrăznești să iei astfel de decizii?!
– Vă rog să-mi permiteți să vă explic. Am dezvoltat un fel de alergie la coroane funerare. Când intru în contact cu ele, direct sau indirect, mă apucă un sughiț groaznic, uneori chiar strănut. Degeaba încerc, nu mă pot apropia de ele, în plus deja am o comandă pentru o nuntă și i-am promis miresei….
– Ce-i cu scuza asta, tot flori sunt și alea doar că’s legate cu panglică neagră! Dacă nu știi cum, mergi la o înmormântare și inspiră-te!
– Nu înțelegeți! Permiteți-mi să vă explic, dacă ar fi după mine, le-aș scoate de pe piață integral.
– Te-am întrebat eu de părerea ta?! Ce-mi pasă mie de opinia unui florar de doi bani? Așa se vorbește cu șeful? N-ai pic de respect?!
Marian își freacă tâmplele, încercând să rămână calm.
– Îmi cer scuze, e o neînțelegere. M-ați întrebat și v-am răspuns sincer. După moartea părinților mei, nu pot să le văd. La înmormântarea lor, în loc de oameni îndurerați, m-au înconjurat mormane de aranjamente pompoase. M-am simțit cel mai singur copil de pe Pământ. De atunci nu le-am mai putut înghiți nicicum…
– Ce tot îndrugi acolo?! Mai scutește-mă cu traumele tale, că nu ești la psiholog. Nu vezi ce aere îți dai? Fă-mi o jerbă sau zbori!
– Cum adică să vă fac dumneavoastră o coroană funerară?! Nu se poate…
– Ascultă-mă bine, că nu mă mai repet, fă-mi un aranjament funerar!
– Nu, adică… cum să vă fac… alo? Alo?… Nu se mai aude decât tonul telefonului.
Marian rămâne perplex. Cum să-i facă aranjament funerar dacă nu e mort? Se uită la bobocul de garoafă albă ce așteaptă vioi pe masă.
A doua zi dimineață găsește garoafa deschisă, datorită apei cu zahăr. O scutură de apă și se pregătește să mai spargă o înmormântare. Verifică ceasul să se asigure că va ajunge fix când începe slujba. Va pleca cu un minut înainte de final.
În drum spre biserică, trece pe lângă florărie și zărește un anunț lipit pe interiorul ușii: Angajăm florar! Închide ochii în semn de respect, încercând să descopere identitatea nefericitului coleg ce urmează să fie concediat. Dintr-o dată îi scapă un temător „Aoleo!”.
Trezit din somn, Adrian Roberto Gonzalez se ridică cu silă din pat. Se îndreaptă spre sursa zgomotului, întrebându-se cine sună la ușa florăriei duminică dimineața. Își pregătește discursul până coboară scările și ajunge la ușa care dă în florărie. Se strecoară printre vazele cu flori, ordonându-și înjurăturile crescător de la cea mai inofensivă la cea mai personală cu putință, dar se oprește când îl vede pe Marian făcându-i inocent cu mâna. Deschide ușa florăriei și încearcă să-și aleagă cuvintele, dar dă greș.
– Ce faci aici la ora asta? Ai înnebunit?!
– Nu, dar am văzut anunțul. Cred că e o neînțelegere…
– Știm amândoi că de tine e vorba. Ce nu pricepi? Prioritatea mea e afacerea și nu-mi permit să tolerez acest comportament contraproductiv.
Marian intră în florărie, încercând să tragă de timp.
– Ce tot faci? Ți-am spus să-mi faci o jerbă și n-ai făcut! Valea!
– Doresc să remediez situația…
Șeful se întoarce pe călcâie și îi face tânărului semn să plece.
– Așteptați!
Dornic să-și mulțumească șeful, Marian apucă de pe tejghea o bucată de panglică neagră și înconjoară gâtul lui Adrian Roberto Gonzalez, mormăind ceva despre buchete de trandafiri. A sperat să nu se ajungă atât de departe.
Antreprenorul se zbate și încearcă să țipe, dar corzile lui vocale sunt zdrobite și încetează să coopereze.
Marian dă din cap trist, continuând să-l sugrume.
– Eh, ați primit ce v-ați dorit! Fiecare cu nevoile sale… spune Marian.
Târăște corpul neînsuflețit al șefului său până la capătul scărilor, gâfâind de câteva ori. Verifică dacă poziția victimei e plauzibilă unei căderi accidentale pe scări, apoi își toarnă un pahar de apă.
– Înțelegeți-mă, dacă mă dădeați și dumneavoastră afară, trebuia să schimb iar orașul, altă uniformă și, până aflam programul altei biserici, pierdeam cel puțin două înmormântări, păi se poate? E prea greu să-ți cauți de lucru în zilele noastre. Cum ați spus și dumneavoastră, fiecare cu prioritățile lui. Dar ați fost foarte capabil, ați reușit să mă motivați să fac ce n-am mai făcut vreodată.
Se mai uită o dată la corpul neînsuflețit al șefului și face o mutră teatrală, asemenea celebrului Țipăt din tabloul cu același nume, când observă panglica neagră încă lipită de gâtul defunctului.
– Cum am putut să uit! Vai, nu pot să irosesc bunurile florăriei, nu vă faceți griji, o voi reutiliza.
Se apleacă asupra mortului și desface panglica.
După câteva zile, e îmbrăcat la costum și lucrează în florărie de ore bune. Prinde aranjamentul floral cu panglica ucigașă, uitându-se la prima sa capodoperă funerară. Ține în mână o simfonie a florilor plăcut mirositoare, dar pare nesatisfăcut și rearanjează anthuriumul. Printre trandafirii roșu aprins își scot capul orhidee albastre, crini mov, gerbere și crizanteme. Chiar în mijloc, la loc de cinste, a așezat o splendidă garoafă albă. Semnătura lui funerară! Face doi pași în spate și încadrează aranjamentul într-o ramă foto imaginară.
Se uită la ceas și realizează că mai are 15 minute până la începerea înmormântării. Apucă mândru aranjamentul, asigurându-se că mesajul În memoria lui Adrian Roberto Gonzalez, un șef foarte capabil! este lizibil pe panglica neagră.
Închide ușa florăriei cu piciorul și dă să–și continue drumul spre biserică, dar se ciocnește de o femeie de vreo 30 de ani, grăbită, cu părul scurt roșcat și ochelari negri cu sticlă groasă.
– Scuzați-mă, vă rog…, spune femeia și apoi observă aranjamentul pe care Marian îl ține strâns în mână.
– Vai, ce aranjament criminal! exclamă ea. Am nevoie de ceva asemănător! Florarul dumneavoastră face astfel de jerbe?
– Sigur doamnă, dacă motivația e destul de puternică!