– Unde e? Unde e? Știu sigur că era în chiuvetă…
Se oprește și își înfige mâinile în păr.
– Ți-am spus, Nela, să cumperi mai multe. Tu, dacă nu bei, nu exiști! Unde e? Caută sticla! Nu e nici în sufragerie, nu e nici în baie, nu e nici pe masă.
Nela merge țintă către balcon, unde mica seră de crizanteme e scăldată în lumina difuză dinspre ferestre. „Victorieee!” A găsit sticla priponită de cleștele pentru flori. Scutură parțial murdăria de pe dop. Acum e gata să bea.
Venise vremea când „Jack-ul de după” era mai dulce decât victoria în sine și tempera orice amărăciune. Freetime-ul e doar un concept tâmpit al societății. „Timpul liber e pentru fraieri”, așa că rămâne alcoolul. Mereu rămâne. Nu există în lumea asta ceva mai îmbucurător decât amorțeala și crisparea aceea plăcută a toracelui, dinainte de a se face mangă. Nela nu trecuse prin treizeci de ani de existență degeaba. A fost suficient timp pentru ca traumele să i se înmulțească ca o spuză împrăștiată în eter. Nici nu-i lipsea mare lucru. Mama era bucata de carne blocată între dinți, iar tata era puțin și rar. Atât de puțin și de rar, încât veninul lui devenea o a treia dependență a Nelei. Doar jurnalul păstrează vie aparența, acel perete fals pe care lumea iubea să-l vadă. „Nu-mi amintesc nimic, dar, cu toate astea, se pare că iubesc suferința… așa că o notez de fiecare dată.” Jurnalul e portalul ce transformă orice realitate în beție și beția în vis.
20 octombrie – ziua tatei
„Petrecere în lumea politică cu ocazia aniversării senatorului Weber. Nume importante așteptate în seara de duminică la Parcul American. Presa va fi prezentă, pentru de a oferi publicului cadre inedite de la evenimentul anului.”
Ziarul Sunday Politics
Cum ar zice politicienii, o nouă lovitură de stat, doar că în propriul meu plex solar. E totul la fel ca de fiecare dată, iubirea tatei vine cu o doză dublă de suferință. Totuși, mi-o asum mereu.
Iubirea celor apropiați e pentru Nela o cutiuță a Pandorei, un interior mucegăit și obscur din care nu a rămas niciun fragment de salvat. Promovarea tatălui e un eveniment minor, ce nu merită împărtășit cu singura lui fiică, o alcoolică cu degradare accentuată, pentru care fericirea e un ideal de neatins. Prezența fiicei pierdute ar fi rușinoasă pentru domnul Weber, un om de succes. „Așa că nu m-a invitat… Lovitura asta e retrospectiva zilelor trecute.”
1 octombrie
Azi vine tata. Nu mi-a zis decât cu două ore înainte. Poate aveam alte planuri! Sper, totuși, să-mi aducă o sticlă de whisky! E, într-adevăr, un tată dezastruos! Ce mă doare cu adevărat, însă, e stângăcia lui în domeniul lui Bachus.
Zilele astea am început să mă surprind fredonând mai mereu „Paint it, black” sau povestindu-le colegilor de la birou despre cum viața mea funcționează exclusiv după legile lui Murphy.
Mă super bucur zilele astea de crizantemele de pe balcon. Sunt curioasă ce crede tata despre ele. Jocul ăsta de-a fiica la locul ei mi se pare extenuant. Oare ce preferă? Crizantemele albe sau vișinii?
2 octombrie
Să-l văd pe tata a fost cel mai mare act de masochism pe care l-aș fi putut răbda.
– Uite ce e, nu mai am încredere în propriile tale decizii. Chiar speram să te fi schimbat. Te găsesc ducându-ți zilele în garsoniera asta mică și pustie în care crești flori pe balcon și bei mai mereu. A, și măcar de-ar fi fost niște flori ca lumea…
N-am știut ce să răspund. N-am zis nimic. Mi-am aprins o țigară. I-am întins pachetul gol pe jumătate. Mai mereu…
– Vrei?…
Și-a scuturat mâna în semn de lehamite. Nici măcar un salut, un „La o bună revedere” sau „Încearcă să nu devii cirotică până data viitoare!”.
Ăsta a fost tata. A plecat apoi, fără ca măcar să-și mai întoarcă o dată privirea. Nu c-aș fi avut tupeul să-l mai privesc în ochi…
Pe de altă parte, Nela își repeta zilnic în gând, într-un monolog nesfârșit, că banii sunt un subiect conceptual. Poate că muncește zi de zi pentru un minim de bunăstare adus de păhărelul de etanol din fiecare moment de respiro. Și cum banii erau puțini și menținerea pe linia de plutire părea să devină un lux, mulțimea deziluziilor care o îngropau de vie și sevrajul nășteau amalgamul delirium tremens & Co., acum doar o joacă în viața acestui pion al amărăciunii. Nimic nu putea înlocui alcoolul mai bine decât o făcea Kafka. Nela vede și azi gândaci invizibili, larve lugubre născute din sevraj. Sunt peste tot! Ies din chiuvetă, îi escaladează umărul, apoi se târăsc pe balcon. „Îmi vor descompune crizantemele!” Își scutură gândacii de pe brațe. Țipă isteric, alergând spre balcon. Apucă foarfeca de grădină fără ezitare. „Le distrug eu înainte ca gândacii să le nimicească”. Vede cum creștetul tatei răsare dintre două crizanteme albe. „Uite-l, uite-l!… Taie-l! Taie capul, o să se înmulțească precum iedera! Crește din nou…”
Nela smulge de pe dulap cleștele pentru flori. „Trebuie smuls de la rădăcină… E singura soluție!” Apasă cu putere cleștele. „Dar de ce mă doare pe mine?! E gangrena care se împrăștie, dă pe dinafară, ia mopul, ce mama dracului?! Extrage-l, Nela! Măcar de-ar fi niște flori ca lumea!… De ce nu ești aici, tată?…”
20 octombrie – ziua tatei
Am ațipit cu greu. M-a trezit o hemoragie îngrozitoare a cărei sursă mi-e greu s-o descifrez. Cred că încep să aștept moartea ca pe un Nobel. E direcția către care mă îndrept. Mi s-a făcut atât de rău, încât începusem să cred că trec printr-o septicemie ce urma să-mi pună capăt. În drumul către țigara matinală am trecut pe lângă oglinda de pe perete. Mi-am atins cu o oarecare milă obrazul plin de sânge închegat, un magiun care se prelingea într-o linie subțire pe gât, apoi pe decolteu. M-am răpit pe mine și nu știu unde să mă caut. Unde ești, Nela copil, și ce vrei? Nu zici niciodată nimic. Doar taci și mă sfâșii la nesfârșit. M-ai știrbit. I-ai sărutat creștetul tatei și apoi ai smuls totul din rădăcină. Privește golul, Nela, e întuneric acum! Zâmbește! Spune, ai curaj s-o faci? Mușcă-te! Poți? Ți-e frică să nu cazi în groapa aia plină de sânge uscat? Mai ții cu dinții de tata? Lasă-l să plece! Nu-i mai ai pe toți! Ce dracu’ ai făcut pe balcon? Caută-ți dintele, vezi dacă îl mai găsești! Toarnă pe gingie antiseptic, nu, mai bine îngrășământ pentru flori, poate are să-și revină!…
Ăsta e un cadou pe cinste pentru tata, la ceas aniversar!
– Liiiiifeee is unfaair, kill yourself or get oveer iiit! cântă Nela în timp ce pregătește cel mai tare cadou pentru cel mai tare tată.
Nela intră, clătinându-se, în instituția în care tatăl său zâmbea politicos, ca de obicei, la birou sau bătea palma pentru binele societății. „Un adevărat erou, ce să mai…” O percepe neclar pe mama în capul mesei, rânjind fals, plastic, cântând, alături de prietenii tatei, un La mulți ani dureros de patetic. Weber o observă cu o mină plină de consternare. „Pricepusem foarte clar că trecea printr-o rușine de zile mari. Dar cum obișnuitul n-am zis nimic devenise atât de formal, am ales să zic, pentru prima oară, ceva.”
Amorțeala și lipsa remușcărilor erau elementele unei revanșe emoționale. „Nu-mi permit să mai simt nimic. Asta e o vulnerabilitate umană, iar eu nu pot să mai pierd altceva. Poate că tata a ales să mă piardă, dar am ceva ce-i aparține…”
– Tataaa! Uite-l pe tata! Ai crescut, tată! La ultima vizită erai doar un copil!… Acum te-ai făcut mare și porți cravată!…
– Lasă prostiile, Nela, îi șoptește rușinat tatăl. Hai, pleacă de aici, te rog!
Nicio reacție din partea Nelei.
– Haide, draga mea! Te roagă tata să pleci, vorbim mâine! O să admirăm crizantemele împreună, dar mâine, când ai să te trezești. Acum nu te cunosc.
– Prea târziu pentru crizanteme, mormăie Nela în barbă.
Nela își așază brațele grele și lungi pe umerii tatei. Apoi scoate din buzunarul drept o cutiuță de bijuterii impecabilă, roșie, din catifea. Weber își dă ochii peste cap, extenuat. Fiica insistă.
– Hai, deschide! E un cadou cum numai eu ți-aș fi putut oferi. Ceva ce, de fapt, e al tău. Ai avut mereu un dinte împotriva mea. La mulți ani, domnule senator Weber! La cât mai multe reușite!… îi urează Nela și pleacă de la petrecere înainte ca acesta să deschidă darul.
Către seară, în cadrul ultimelor interviuri ale presei, tatăl, constrâns de audiență, e nevoit să deschidă cutiuța de bijuterii așezată cu tact în sacoul albastru. Fredonează The Rolling Stones fără ca măcar să bage de seamă. Ezită o clipă. „Niște butoni pentru cămașă… Nela chiar seamănă cu mine.” Deschide cutia.
22 octombrie – post mortem patris
„DINTE PENTRU DINTE ÎN FAMILIA WEBER
Scandal în lumea politică. Fiica unui cunoscut senator face un cadou inedit tatălui său, la conferința de presă din Parcul American. Aceasta și-a făcut apariția amețită de aburii alcoolului. Vă avertizăm că urmează fotografii șocante!
[…] Senatorul e în stare de șoc! Ține în palmă darul primit. Sub panglică și catifea strălucește un canin sănătos, învelit într-o petală de crizantemă înmuiată în sânge, asemenea unei peceți a durerii sau a răzbunării. Să fie propriul canin al Nelei Weber?… Sunt cei doi Weberi ochi pentru ochi și dinte pentru dinte?…”
Ziarul Sunday Politics