Într-o seară de vineri, la final de august, Chloe și Mark se întorc de la o cină romantică pe faleza frumos iluminată din Cannes. În apropierea casei, Mark o strânge de mănușa din satin, care acoperă mâna fragilă a lui Chloe, apoi se apropie de ea și brațele sale îi cuprind talia conturată de cordonul de mătase, care strânge cămașa lungă, ce îi îmbracă trupul în întregime. Mark o mângâie ușor și încearcă să-i îndepărteze pălăria enormă, care-i acoperă aproape tot chipul, pentru a o săruta. Chloe se panichează brusc, prinde de pălărie și țipă:
– Ai înnebunit? Cum să-mi scoți pălăria?
– Ieșim deja de câteva săptămâni împreună și nici nu ți-am văzut chipul. Pe lângă asta, mereu te acoperi din cap până-n picioare, reacționează Mark nervos.
– Ești un nesuferit! spune Chloe tulburată.
– Uite, am tot avut răbdare, credeam că ești timidă, dar simt că e mai mult de atât și ceva îmi scapă… nu înțeleg. Sunt îndrăgostit de tine și aș vrea să-ți văd și fața la un moment dat, chiar să te sărut, dacă nu e cu supărare. Trebuie să te decizi dacă vrei să fim împreună, rostește Mark cu voce blândă și supărată deopotrivă, în timp ce se îndepărtează sub privirile ei neputincioase.
– Cum așa?! strigă Chloe nedumerită, privind după Mark până ce acesta nu se mai vede. Îi vine să se ducă după el, dar ceva o reține. O doare sufletul și urcă scările blocului izbucnind în plâns. Ajunsă în apartamentul ei se trântește pe patul din dormitor și plânge mocnit până când, istovită de oboseală, adoarme cu machiajul scurs pe perna albă. Pălăria uriașă îi acoperă capul și umerii ca un sombrero.
După un timp, Chloe se trezește cu o senzație de sufocare. Își scoate pălăria și privește speriată în semiîntunericul din dormitor spre ceasul electronic al televizorului, care arată ora 23.00. Se ridică de pe pat, aprinde o lampă cu lumina slabă și se îndreaptă grăbită spre dulap. Alege câteva ținute și le probează în fața oglinzii. Își privește reflexia chipului umflat de plâns și șterge rimelul scurs pe obraji. Schimbă ținută după ținută, evitând să-și privească trupul cu petice de arsură în oglindă, până când o rochie roșie, foarte șifonată, îi amintește de cicatricile ei.
Bagă fierul de călcat în priză și întinde cu mișcări mecanice cutele rochiei. De s-ar putea întinde așa și pielea! La acest gând, pe Chloe o podidesc din nou lacrimile. Privește cu tristețe la cutele sidefii și noduroase de pe pielea ei tânără. Treptat, se liniștește și termină de călcat rochia pe care o așază pe umeraș. Își îmbracă cămașa de noapte și se întinde pe pat, adormind printre suspine.
Dimineața, Chloe își înfășoară corpul în rochia de mătase roșie, acoperindu-și mâinile cu mănuși negre, lungi până la coate, iar părul șaten și mare parte din chip le ascunde sub pălăria enormă. Se îndreaptă apoi spre un apartament luxos din oraș, unde are loc lansarea colecției de toamnă.
Urcă scările de marmură, trece de ușa impunătoare din lemn sculptat și intră într-o sală decorată interesant. Privește uimită la scaunele rotunde, tapițate cu piele albă, aranjate în jurul unei mesei ovale, pe care se află fructe, prăjituri și șampanie. Înaintează, ia loc în capătul mesei, lângă o ușă și privește spre podiumul plin de modele, profilate de lumina caldă din podea. Toate poartă haine încărcate de flori aplicate pe stofele pieselor vestimentare, pălării din voal și pantofi îmbrăcați în catifea.
Hipnotizată de acest tablou, nu o sesizează pe angajata care își face apariția pe ușa din spatele ei, împingând o masă cu rotile pe care se află un tort mare pe care ard strălucitor 10 artificii uriașe. Când tortul cu artificiile ajunge în dreptul ei, Chloe sare ca arsă. Începe să țipe în timp ce trage cu disperare de fața de masă, cade de pe scaun și se ghemuiește în colțul camerei, încercând să-și ferească fața de flăcări cu mâinile. Oamenii din încăpere se agită, iar cineva cheamă ambulanța. Nereușind să o liniștească, paramedicii o sedează. Chloe e transportată la spital, unde, după numeroase consultații, este chemat un psihiatru.
*
Chloe se află la cea de-a doua ședință de psihoterapie, așezată pe fotoliul verde pastel din fața psihiatrului.
– Bună dimineața! spune ea mâhnită.
– Bonjour, mademoiselle! Cum vă simțiți? rostește medicul zâmbitor.
– Cum să mă simt? Oribil, evident! răspunde Chloe cu un amestec de sarcasm și amărăciune.
– Ce vă supără cel mai tare?
– Cicatricile mele… ele au alungat bărbatul de care sunt îndrăgostită. Nu l-am lăsat să mă sărute ca să nu-mi observe urmele lăsate de incendiu. Îmi era frică să nu fiu judecată sau catalogată drept hidoasă… Frica asta e neîntreruptă și nu am să scap de ea niciodată.
Urmează un moment de tăcere.
– Mă comport ca o nebună și toate astea sunt numai din vina mea! Pentru că eu am provocat incendiul ăla nenorocit cu lumânarea aia fatală, izbucnește Chloe în lacrimi… De atunci tot arde în mine focul acela, mă mistuie fără oprire…
Chloe se zguduie de accese de plâns. Psihiatrul așteaptă să-și consume emoția și apoi o consolează cu voce calmă:
– Toți oamenii pierd lucruri, șanse, distrug inconștient momente importante din viață într-o clipă de neatenție! Nimeni nu-i perfect… Uneori greșelile noastre trebuie înțelese ca simple lecții pe care le primim de la destin… Și pe urmă mai trebuie luat în calcul și procesul de după un accident, în care înveți s-o iei de la capăt, să accepți schimbarea din viața ta și să înveți să te adaptezi la noul eu. Acest proces va dura mult timp și nu te pot ajuta decât dacă îți dorești.
– Marea adaptare e pălăria asta sub care mă ascund cu disperare! și zicând asta, lovește cu vârful degetelor borul larg al pălăriei, pe care apoi o apucă nervos și o smulge de pe cap, dezvelindu-și neputincioasă fața palidă și puțin încrețită de urmele estompate ale unor cicatrici vechi, ca niște linii fine de creion rozalii.
– Acceptați o sugestie? întreabă medicul sigur pe el, realizând că femeia stă în fața lui cu fața descoperită. Ce-ar fi să începeți să mergeți de mâine la plajă? Cred că v-ar prinde bine puțin soare. Atât fizic, cât și psihic!
– Nu! Nu mă trimiteți la plajă, nu sunt pregătită să mă expun. Nu am stat la plajă niciodată goală după incendiu. De când eram copil! Merg la plajă înfofolită ca arăboaicele. Strict numai pentru aerosoli.
– Eu cred că trebuie să începeți să faceți un efort. V-ar prinde foarte bine să vă expuneți puțin la soare. Razele sunt esențiale pentru formarea Vitaminei D și absorbția calciului în oase. În plus, ca să treceți peste această traumă trebuie să începeți să vă acceptați așa cum sunteți, ca să vă recăpătați încrederea în sine. Nu va fi ușor, dar vă garantez că va funcționa încet, încet. La plajă toată lumea este expusă, cu toate defectele fizice. Ăsta e locul unde nimeni nu își permite să se holbeze prea mult, ca să nu pățească la fel. Iar cicatricile dumneavoastră nici nu sunt așa vizibile.
– Voi încerca să țin cont de sfatul dumneavoastră, deși mi se pare imposibil acum! rostește Chloe, ușor speriată de această idee.
Părăsește cabinetul psihiatrului, dar nu înainte de a-și pune pălăria imensă. Medicul îi zâmbește încurajator.
Ajunsă în confortul casei ei, Chloe își scoate pălăria și se așază pe fotoliul din fața oglinzii, reflectând speriată asupra propunerii făcute de doctor. Cade pe gânduri, în minte răsunându-i numai întrebări cu răspunsuri lipsite de speranță: Cum să merg la plajă? Cum să mă dezbrac de față cu toți ceilalți? O să râdă de mine, toate privirile mă vor țintui și toți se vor ghionti ca la circ ca să privească mai bine la mine. Îi vine să plângă, dar încearcă din răsputeri să-și țină lacrimile.
Chloe se ridică și se plimbă agitată prin casă în speranța că își va face curaj să pună sfatul în practică. Apoi se așază pe pat cu ochii în tavan. Stă o vreme așa, holbându-se la plafon, de parcă acolo ar apărea scrisă formula magică la această problemă. Sare din pat. Scoate hotărâtă din dulap o geantă uriașă de plajă, cu dungi albastre și îndeasă în ea o mulțime de prosoape mari și o pereche de ochelari de soare. Răscolește hainele de vară pentru a găsi un costum de baie și, brusc, chipul i se luminează. A dat de un cort pentru plajă pe care îl îmbrățișează ca pe un aliat. Găsește și un costum de baie vechi, întreg, pe care l-a uitat soră-sa mai demult. Și-l ia pe dedesubt și, culmea, i se potrivește. Cumva ar fi vrut să nu-i vină.
După câteva minute bune, iese din casă. Ezită și se fâstâcește în fața blocului. Își ia inima în dinți și pornește spre plajă. Acest drum pare mai lung ca de obicei și ar vrea să fie și mai lung. Trage de timp și se oprește la toate gheretele din drum. Până la plajă, înfulecă două înghețate. La un moment dat, începe să se zărească nisipul și forfota specifică sezonului estival. Chloe devine de-a dreptul stresată. Închide ochii, oprindu-se pe asfalt, chiar la linia unde începe nisipul, trage aer în piept, se asigură că pălăria îi stă bine pe cap, acoperindu-i o bună parte din față, își fixează cu mâna ochelarii de soare și pornește nesigur pe nisipul instabil.
Nu poți arunca un ac pe plajă. E om lângă om, prosop lângă prosop. E terorizată de gândul că trebuie să stea golașă așa aproape de altcineva. Continuă să meargă resemnat cât poate de departe, până aproape de stânci, unde vede mai mult loc liber pe nisip. Trântește geanta jos și instalează cu ceva bătăi de cap cortul. Constată că-i lipsește pânza de la intrare, așa că improvizează una dintr-un prosop.
În sfârșit, se simte în siguranță. Are cazemată și se află la plajă. Intră în cort și se așază confortabil. Apoi se dezbracă și se dă bine cu cremă. Își scoate doar picioarele afară, să le vadă soarele. Istovită de atâta stres, ațipește. După un timp se trezește brusc din cauza prosopului înnodat la intrare, care, fluturat de vânt, bate în pânza cortului. Nu se dezmeticește bine, că o briză puternică ia pe sus cortul. Încearcă să-și țină pălăria pe cap cu mâinile și prosoapele cu picioarele, însă vântul îi zboară și pălăria.. E total îngrozită că fața ei e la vedere și încearcă să și-o acopere subtil cu mâna, în timp ce se uită în jur să vadă dacă a observat cineva incidentul. Când își ridică privirea, zărește un picior bărbătesc cu două cicatrici mari și urâte în zona genunchiului, chiar lângă ea. Se uită spre chipul bărbatului și înlemnește. Își pune din reflex mâinile peste semnele de pe față:
– Mark?!?
– Te-am recunoscut după pălăria enormă. Am văzut cortul cum zboară și m-am uitat să văd cine l-a pierdut. Te luptai cu prosoapele când ți-a zburat și pălăria și am avut un feeling că tu ești. Nu puteam să ratez probabil unica ocazie să te văd în costumul Evei! glumește Mark stângaci, ca să spargă gheața.
Chloe roșește cu mâna pe față, fără să știe ce să zică. Mark îi întinde dezamăgit pălăria, ca să o scutească de chin. Chloe o apucă dar îi vede privirea întristată.
– Nu sunt dezamăgit de cicatricile tale de pe față, ci de faptul că, deși le-am văzut, ești gata să-ți pui iarăși pălăria aia stupidă. Hai, ridică bariera, din nou!
Chloe se uită încruntată la el. În cap îi sună cuvintele lui din seara când s-au despărțit și apoi pledoaria psihiatrului. Mark așteaptă. După câteva secunde, într-un puseu de curaj, Chloe pune pălăria pe nisip și își ia mâna încet, emoționată, de pe obraz. Își crispează toată fața în așteptarea unui verdict. Spre surprinderea ei, Mark îi zâmbește blând.
– Știi că ești chiar absurdă!? Abia se văd semnele tale. Acum înțeleg, deși aș fi vrut să aflu de la tine, și nu întâmplător pe plajă. Și te înțeleg mai bine decât crezi. Dacă mi te-ai fi confesat, ai fi aflat că m-am confruntat și eu cu o situație similară acum câțiva ani. Am avut un accident care m-a adus într-un scaun cu rotile timp de un an de zile. După operație, am rămas cu cicatricile astea hidoase pe picioare și am purtat doar blugi pe timpul verii. Li se rupe la toți! O vezi pe grasa aia? întreabă arătând spre o femeie obeză care se bălăcește la mal. E cât China, mult mai diformă ca tine și se bucură de viață. Poți învăța ceva de la ea. Nu ești cel mai deformat om în viață. Sper să supraviețuiești acestei concluzii. Vii în apă? și îi întinde mâna, așteptând verdictul pledoariei sale motivaționale.
Chloe rămâne încremenită pentru câteva secunde. Scanează apoi cu privirea, de jur-împrejur, toată plaja și observă, cu oarecare stupefacție, că absolut nimeni nu e impresionat de arsurile ei. I se face rușine. Dă la o parte, încet, prosopul de pe coapse și se ridică, scoțând la iveală trupul zvelt, cu forme discrete, brăzdat de mici fâșii arse. Apucă mâna lui Mark, care îi strânge palma fragilă și goală.