Un zgomot de sticlă spartă, pe care-l cunoștea mult prea bine, tulbură liniștea. Dante fuge pe scări. Ajunge la parter, de unde aruncă o privire în sufragerie. O vede pe Ava dansând cu pași nesiguri, clătinați, în mijlocul încăperii. Rămâne încremenit în fața ușii. Observă paharele goale de shot de pe măsuța de cafea. Își mută privirea și vede sticla spartă pe parchet. Face un pas înapoi. Ava se întoarce buimacă și îl remarcă. Aproape cade. Se uită prin el câteva secunde și, parcă dintr-o dată, realizează cine e.
– Dante, tu ești scumpule!? Hai, dansează cu mama ta!
Ava îl trage de mână și-l prinde într-un vals, dar Dante o respinge. Îl apucă din nou și dansează forțat, în timp ce Ava îl privește lung, cu ochii roșii injectați. Apoi, neașteptat, se încruntă și îl împinge.
– Pleacă, arăți fix ca el! Pleacă, nenorocitule! Ești o dezamăgire, exact ca tac-tu!
Ava apucă primul pahar pe care-l vede și-l aruncă după el. Dante simte cum o sută de săgeți îi străpung inima. Iese din cameră ca să evite al doilea pahar și aude cum acesta se sparge de perete. Ajunge parcă din inerție în baie. Deschide dulapul, ia lama și se ghemuiește pe gresie. Își folosește iar trupul ca pe o pânză și lama ca pe o pensulă care pictează fără oprire cu o singură culoare, roșul, culoarea sa preferată. Vopseaua începe să curgă, iar Dante nu se oprește din pictat.
Câteva ore mai târziu, în atelierul de arte, cu un creion strâns în pumn, Dante schițează un desen. Are căștile pe cap și e absorbit de operă. Prin pânza albă a cămășii încep să apară pete sângerii, ca mici petale de maci vara. Dante nu le observă. Vede doar creionul și foaia. Nu aude nici soneria care începe să sune. August îi smulge căștile de pe cap, în timp ce Dante se uită la el cu o privire confuză.
– Ai nevoie de un tampon? Ți-a venit ciclul?
Dante își observă mâneca înroșită. Cu o privire intrigată, August ia o foarfecă de pe raft.
– Să vedem ce avem aici!? spune August răutăcios.
Îl prinde de mână și începe să-i taie cămașa. Dante se zbate. August face un semn și, din spatele său, apar doi colegi. Unul îl prinde de mâini și celălalt de picioare. Dante e total neajutorat. Toată clasa asistă, dar nimeni nu acționează. Într-o fracțiune de secundă, Dante rămâne fără cămașă. Se simte mai expus ca niciodată. Vede cum toți colegii se uită la el ca la un tablou de prost gust, atârnat într-un muzeu. Numai Lorelai îl privește empatic, aproape cu milă. August îi apucă încheietura tăiată și o ridică ca pe un trofeu.
– Sărăcuțul, vrea atenție! spune cu o voce triumfătoare.
E momentul în care Dante vede din nou roșu în fața ochilor. Cu o mișcare neașteptată, ca un taur înjunghiat, se năpustește asupra lui August. Îl trântește la pământ. Își ridică mâna și îl lovește cu toată puterea sa. Toată clasa aclamă.
Lorelai e singura căreia scena nu i se pare una distractivă. Se desprinde din masa de spectatori extaziați și merge până în spatele lui Dante. Îl prinde de mână, împiedicându-l să-l mai lovească pe August. Dante se uită parcă prin ea, pierdut, apoi realizează ce s-a întâmplat.
– Îmi pare rău, nu am vrut să se ajungă aici! spune parcă numai pentru el.
Dante fuge din clasă pe hol și apoi din curtea școlii, fuge pe poartă, fără să se oprească. A ajuns pe o alee pustie. Se așază pe prima bordură pe care o vede și se uită cu lacrimi în ochi la crestăturile sale însângerate. Lorelai îl vede din depărtare și se apropie precaută.
– Ți-am adus căștile și telefonul. Erau pe podea. Și un tricou pe care l-am luat de la obiecte pierdute. Ești bine?
Dante se uită la ea și îi observă ochii de culoare azurie, ca marea liniștită într-o zi de vară.
– Mulțumesc! spune total jenat.
Își ia căștile și telefonul, apoi se îmbracă cu tricoul primit. Îi zâmbește stângaci fetei, după care se îndepărtează. Lorelai ar vrea să-i mai spună ceva, dar înțelege că nu e momentul.
Odată ajuns acasă, Dante deschide ușa silențios. O vede pe Ava tolănită pe canapea. Urcă scările tiptil și merge direct în camera sa. Se așază pe pat și, la scurt timp, aude pași nesiguri pe scări. Ava se oprește la ușa lui. Dante nu se mișcă.
– Dante! Dante, dragule, scuză-mă pentru ieri, așa-s eu! Nu m-ai putea dezamăgi niciodată.
Se ridică ușor din pat, apoi merge la ușă și răsucește cheia în ea. A mai auzit discursul acesta de o sută de ori. Ava încearcă mânerul.
– Deschide-mi ușa! Nu fi nerecunoscător, după toate câte fac pentru tine!
Dar Dante nu o mai ascultă. S-a așezat pe jos, și-a pus căștile pe cap și vocea ei dispare odată cu restul zgomotelor. Mai aude vag niște sunete, dar le ignoră. E absorbit de muzică. Nu aude nici soneria de la intrare. Nici când Ava deschide ușa de la apartament. Totuși, într-o secundă de liniște, i se pare că aude vocea lui Lorelai. Sare ca din pușcă, deschide ușa la cameră și coboară scările. De jos, Ava îi face un semn cu mâna.
– A venit campionul! Pe el îl căutai?
– Da, am venit să-i dau ghiozdanul și să văd dacă este bine, spune Lorelai.
– Da, e bine, de ce n-ar fi? Ce treabă ai tu cu Dante? Dante e exact ca tac-su, o să te rănească, o să vezi, fetițo! spune Ava în timp ce soarbe din paharul pe jumătate plin.
Fata rămâne fără cuvinte. Se întoarce cu o privire tristă. Dante îi vede expresia de pe chip și, pentru el, asta e ultima picătură. Începe să țipe ca din gură de șarpe la Ava.
– Nu vezi în ce hal ai ajuns? Înnebunești! Ne înnebunești pe toți! De-aia a plecat și tata! Uite cum am ajuns din vina ta!
Se duce lângă ea și își ridică mâneca. Lacrimile îi curg pe obraz. Șocată, trezită parcă brusc din beție, Ava îi pune un deget pe încheietura crestată.
– N-am știut. N-am…
– Normal că n-ai! Și nici n-ai fi știut, dacă nu-ți arătam! Nu-ți pasă de nimic și de nimeni! Nu-ți pasă de mine! Te interesează doar să ai sticlele pline! Sunt copilul tău, dar nu m-ai privit niciodată ca atare.
– Dragule, eu…
– Nu mă lua cu dragule! Ai spus destule, nu mai vreau să aud.
Prin ușa deschisă, Lorelai privește dezarmată la cei doi. Dante iese din casă și trântește ușa în urma lui. Lorelai nu știe ce să facă. Dante se uită la ea.
– Îmi pare rău că a trebuit să asiști la tot ce s-a întâmplat. N-am vrut să te implic, îi spune el cu regret în voce.
Lorelai îi zâmbește cald. Apoi se ridică pe vârfuri și îl sărută blând pe obraz.
Tabloul lui Dante începe să prindă și alte culori. Simte cum buzele ei moi se transformă în pensula care îi pictează trupul în nuanțe calde de primăvară.