Anna intră val-vârtej în clădire cu un turn de cutii în brațe. Un paznic înalt privește în jos la ea, dar tot ce vede e o grămadă de cutii purtate de o pereche de cizme cu toc, lucru care îi provoacă un surâs pe sub mustăți. Tânăra se îndreaptă repede spre lift, văzând doar printre cutiile de carton ce-i acoperă față. Se dezechilibrează de câteva ori, dar nu se oprește și alege să o ia pe scări, când observă mulțimea care așteaptă liftul. Urcă primele trepte și îi cad două cutii. Se apleacă după ele și mai cade una. Reușește să le reclădească, când apare paznicul s-o ajute. Anna se trage într-o parte, încercând să-l evite, dar acesta continuă să o urmeze.
– Anna, îmi pare bine! Nu cred că am solicitat vreun ajutor, îi spune ea peste umăr și apoi zâmbește fals.
– Da’, doamnă, nu trebuie să vă chinuiți cu astea, sunt destui bărbați în companie care vă pot ajuta.
– Cred că ați înțeles greșit. Nu am nevoie de ajutor. Poate ați auzit deja povești legate de statutul părinților mei și aveți impresia că nu mă descurc singură, dar dacă e așa, vă înșelați amarnic.
– Ămm… n-am auzit nimic, dar sigur o să țin cont! Până atunci, dați-mi mie astea! Și spunând acestea, apucă o parte din cutiile care o acoperă complet pe Anna.
Ea le trage înapoi, răsturnând tot ce are în brațe. Pe paznic îl pufnește râsul, dar se abține, când vede expresia Annei. Aceasta se așază în genunchi, pe scări, sub privirile oamenilor care încearcă să ocolească obiectele și se apucă, vizibil deranjată, să adune ba o lumânare parfumată, ba o plantă, o poză cu pisici și ce mai căzuse din turnul de cutii. Paznicul o ajută să le pună la loc. Pe Anna o enervează gestul acestuia.
– Serios, mi se pare că sunt luată peste picior încă din prima zi! spune uitându-se destul de urât la el. Întoarceți-vă și continuați-vă treaba pentru care sunteți plătit, în loc să încurcați oamenii!
Văzând că nu are șanse să o ajute, paznicul se întoarce derutat. Anna continuă să adune meticulos obiectele împrăștiate pe scări, de parcă nimeni nu o privește.
Ajunsă în sala mare cu birouri, e derutată. Găsește într-un final un birou liber și se așază. Nu-și găsește locul, se tot sucește, nu înțelege de ce nu pornește calculatorul, nu găsește cheile de la dulapuri și sertare și nimeni nu pare să o bage în seamă. Nu știe pe cine ar trebui să întrebe, dar nici nu vrea să pară incapabilă, ea fiind, până la urmă, o femeie foarte competentă, după cum s-a asigurat că au auzit toți cei care treceau pe scări mai devreme. Se tot uită pe furiș la ceilalți, încercând să-și dea seama unde se află lucrurile la ea în birou, în funcție de cum erau așezate și în celelalte birouri, dar nu reușește să descifreze toate misterele spațiului de lucru comun. Un tip înalt, îmbrăcat în costum, care i-a observat stângăciile, se apropie de ea.
– Ai nevoie de ajutor sau de ce te uiți ca o oaie rătăcită?
– Nu, nu, mulțumesc! spune Anna stânjenită, dând din cap.
Următoarele ore trec foarte greu, iar Anna salvează aparențele în timp ce încearcă din răsputeri să nu pară o incompetentă. Ziua o epuizează mental, chiar dacă nu a făcut mare lucru.
Seara, iubitul ei îi pregătește mâncarea preferată și are grijă să-i împacheteze un colier scump, pe care vrea să i-l dăruiască. Verifică ceasul din cinci în cinci minute, asigurându-se că totul e pus la punct. Anna ajunge acasă și e vizibil iritată. Își aruncă cizmele cu toc și se trântește pe canapea, turnându-și vin într-un pahar. Începe să se plângă de cum s-a desfășurat prima zi de lucru. Prietenul ei o ascultă empatic, aprobând-o, apoi o ia în brațe și o asigură că totul va fi bine. Ca să o înveselească, îi dă cutiuța frumos împachetată mai repede decât și-a propus. Anna o deschide, dar nu pare încântată. Se încruntă.
-Tocmai ți-am zis că am avut o zi groaznică și m-am simțit subestimată, iar tu-mi oferi diamante acum? Crezi că nu am destule? Nici nu ți-ai dat silința să faci ceva personalizat, totu-i despre bani. Știi cum mă simt acum? Exact ca atunci când eram mică și ai mei nu aveau niciodată timp, așa că-mi trimiteau ceva scump să se revanșeze.
– Dar, Anna,… ai amânat să ne vedem toată săptămâna că erai ocupată și te-am înțeles, deși nu sunt sigur dacă tu ai fi făcut la fel. Ți-am pregătit azi cina preferată, pentru că încerc să te fac să te relaxezi. Am cumpărat cadoul ăsta ca să-ți fac o bucurie, pentru că știu că ești o iubitoare de bijuterii, nu pentru că tu n-ai fi capabilă să ți le cumperi. Voiam doar să simți că sunt mândru de tine și de postul pe care l-ai obținut. Și tu, ca de fiecare dată, te ofensezi și te victimizezi. Uite ce e, unii oamenii vor să te ajute pentru că țin la tine și poate ai vedea asta dacă ai ieși puțin din bula ta de “I need no help”. Eu unul m-am săturat să merg pe coji de ouă! Spunând asta, își ia haina și iese mâhnit din apartament.
Anna se uită neputincioasă la el cum pleacă, apoi se enervează și trântește bijuteriile. Se aruncă nemâncată pe canapea, unde începe să plângă nervos până adoarme.
Dimineața, e trezită de bătăi în ușă. Se ridică buimacă de pe canapea, purtând aceleași haine ca ziua precedentă și se împiedică de cizmele cu toc în drumul ei spre ușă. Deschide și se trezește de-a binelea când vede cine stă în fața ei plângând.
– Mamă, ce cauți aici? Nu cred că ai venit vreodată la mine… Trebuie să se fi întâmplat ceva chiar grav, adaugă Anna ușor ironic, dar cu oarecare îngrijorare.
Îi face semn să intre.
– Ce s-a întâmplat?
– Am descoperit că taică-to mă înșală, asta s-a întâmplat! spune femeia ușor dramatic.
– Nu cred!! Ești sigură? Stai liniștită, poate nu e adevărat, doar știi cum e el, mai pus pe flirt.
– Sunt sigură, Anna, nu sunt tâmpită! M-am săturat să am programul plin și să mă zbat să fac atâtea, iar el să-și umple timpul cu altele! spune maică-sa și începe să plângă și mai rău.
Anna realizează că va întârzia la muncă, dar nu o lasă inima să plece, văzând-o pe mama ei în halul ăsta. O consolează ore în șir, chiar dacă îi repetă de câteva ori aceeași poveste. Într-un moment de liniște, după ce Anna și-a epuizat toate argumentele și energia, profită de acest moment rar mamă-fiică și prinde curaj să facă și ea o confesiune.
– Știi… s-ar putea să am și eu nevoie de niște sfaturi… cred că relația mea e pe sfârșite și nu știu cum să gestionez situația.
– O, stai calmă! Sunt sigură că te vei descurca, așa cum ai făcut-o mereu! Scumpi, am întârziat la muncă. Fug! spune mama Annei, în timp ce își retușează machiajul stricat de-atâta plâns și își îndreaptă hainele.
Auzind marele sfat al mamei, Anna se simte din nou copilul insignifiant, ignorat de părinți, pe cont propriu. Ca niciodată, izbucnește.
– Vezi? De-asta te-o fi înșelat și tata! Nu vă vedeți unul pe altul! Iar pe mine nu m-ați văzut niciodată! Totul e despre bani, serate, afaceri și contracte! Tu ești proprietara companiei, poți să lipsești când vrei, poți să-ți modifici programul, nu mă lua cu aceleași scuze de ani de zile! Ai putea, dar de ce să-ți pierzi timpul cu mine…
– Ce te-apucă, Anna? Așa vorbești cu mine? Vezi că sari calul! o întrerupe mama ei.
Anna se enervează și mai tare.
– Ai plâns pe umărul meu și apoi o luăm de la capăt, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, nu? Eu mi-am făcut timp să stau să te ascult, nici nu m-ai întrebat dacă eu trebuie să ajung la muncă. Tu de ce să întârzii puțin ca să mă pot plânge și eu cuiva. Nu-ți faci niciodată timp, iar dacă îndrăznesc să-ți reproșez asta, bineînțeles că te ofensezi și te victimizezi, fără să vezi efortul făcut de ceilalți sau să-i asculți! Nu ieși din bula ta de „mare doamnă”…
Se oprește brusc și se uită câteva secunde în gol. Are un déjà-vu. A mai auzit vorbele astea de curând, dar spuse ei.
– Poți pleca liniștită, zice Anna grav, după un moment de tăcere. Nu ție trebuie să mă confesez. Ai probleme mai mari.
Mama ei o privește cu o nervozitate mirată. Apoi răspunde la un apel și părăsește apartamentul, spunându-i peste umăr:
– O să terminăm discuția asta altcândva, acum trebuie să ajung la o întâlnire. Sper să-ți treacă până atunci crizele astea de adolescentă întârziată.
Anna se simte prost, aproape vinovată. Încearcă să-l contacteze pe prietenul ei să-și ceară scuze pentru aseară și să încerce să îndrepte situația. Acesta nu-i răspunde la telefon, așa că-i lasă un mesaj vocal.
Începe să se streseze pentru următoarea zi. Nici nu a început bine să lucreze că și-a luat singură o zi liberă pentru a sta și a o asculta pe mama ei, fapt pe care îl regretă. Pe maică-sa nu o mai ajută nici naiba. Și e în pericol să devină ca ea.
A doua zi dimineața, se îndreaptă grăbită spre companie, aflată doar la câteva blocuri distanță. Pe stradă, își face loc printre oameni, purtând în brațe o cutie pe care n-a reușit să o adauge turnului de cutii de ieri. Vede că circulația e blocată. O grămadă de mașini claxonează stresant o bătrânică în baston, aflată pe trecere, deși e roșu pentru pietoni. Bătrâna se chinuie să-și adune, într-o pungă ruptă, toate fructele și legumele care s-au împrăștiat de-a lungul trecerii. Nu prea se poate apleca după ele și abia se mișcă. Anna pune cutia jos pe trotuar și aleargă spre ea. Se grăbește să îi pună câteva fructe înapoi în plasă, moment în care femeia începe să o împingă.
– Vrei să-mi furi fructele?! Lasă-mi fructele! strigă bătrâna, apoi o pocnește cu bastonul în cap.
Simțind durerea ascuțită în creștetul capului, Anna se ridică șocată, ținându-se de cap.
– Îmi cer scuze, doamnă, dar cred că ați înțeles greșit! Vreau doar să vă ajut să le strângeți! spune Anna indignată.
Bătrâna o împunge determinată cu bastonul, încercând să-și apere fructele. Anna se dă doi pași înapoi și privește mască la tabloul penibil și periculos, în mișcare, din fața ei. Mașinile frânează și șoferii o înjură pe bătrâna care își strânge nestingherită fructele și legumele de pe carosabil în ritm de melc, ca și cum strada ar fi goală. Annei îi vine să o pocnească pe bătrâna încăpățânată și absurdă. Oare așa era și când era tânără? Annei aproape îi dau lacrimile ca răspuns la această întrebare. Se întoarce derutată pe trotuar. Își ridică cutia care-i pare mai grea decât atunci când a lăsat-o. I se pare așa de grea, încât ar arunca-o cât colo.
Ajunsă la companie, intră pe ușa mare de sticlă. Același paznic e la recepție. Când îl vede, o încearcă un soi de rușine. Îl salută. Acesta o salută reținut la rândul său și nu se urnește. Anna se fâstâcește o vreme cu cutia în mână, apoi se apropie stângaci de recepție.
– Ămm, scuzați-mă…, spune, evitând contactul vizual, ați putea oare… să mă ajutați cu această cutie? Trebuie să ajung cu ea sus la birouri și aș avea nevoie de puțin ajutor, încheie Anna roșind.
Paznicul schițează un zâmbet subtil pe sub mustăți.
– Sigur, doamnă! spune el politicos și îi ia cutia din brațe.
Anna face ochii mari, uimită de cât de simplu a fost, neașteptându-se la vreun ajutor după episodul penibil și absurd din ziua precedentă.