– Când au început aceste gânduri negative? Este prima ta tentativă? întreabă psihiatrul femeia palidă și încercănată din fața lui.
Agatha scanează medicul cu privirea. O parte din ea dorește să comunice cu el, iar cealaltă să scape de disconfortul unei conversații personale. Surprinzător, reușește să răspundă.
– Nu! sfâșie ea liniștea. Nu e prima dată și nu știu când a început. Adică, a fost un proces. Am fost absorbită de dezastru, m-am cufundat în negru, continuă cu un glas dramatic. Știți? Și am încercat să scap. Am luat-o întâi matematic și am încercat să-mi închei toate socotelile. Apoi am încercat să mă fac oale și ulcele, dar n-am crăpat, iar când am vrut s-o mierlesc, nu mi-am putut lua zborul. Tot aici sunt.
– Pari să fi avut o viață destul de complicată, dar ceea ce încerc să înțeleg este cum ai ajuns din punctul A în punctul B, ca să te pot scoate din negru! Când ai simțit acel dezastru prima oară?
– Dar negru e culoarea mea preferată! răspunde Agatha chicotind ușor, însă, când observă sprânceana ridicată a doctorului, devine serioasă. Păi, să fie clar, drumul meu nu e niciodată de la A la B, am mers prin tot alfabetul. De două ori! Cred că totul a început în Grecia antică, pe când mă numeam Pandora. Atunci am primit pentru prima oară în viața mea un cadou. Mă rog, aproape un cadou. Era numai o cutiuță și nici măcar nu aveam voie să o deschid. Am deschis-o oricum. Presupun că știți ce s-a întâmplat! E literalmente mitologie acum!
– Este o poveste foarte interesantă, spune psihiatrul, ascunzându-și scepticismul. Mai departe ce s-a întâmplat?
– Sărim în Evul Mediu, când am descoperit că iubesc șobolanii. Am devenit crescător de șobolani, dar cine știa pe vremea aceea că împrăștie boli care sunt foarte periculoase și adesea letale!? Deci este foarte posibil să fi contribuit puțin la răspândirea ciumei bubonice. Adică da, eu am fost responsabila pentru molima secolului acela. Dar sincer, nu regret nimic și încă iubesc șobolanii, spune femeia pe un ton mândru. Totuși, cred că cea mai traumatizantă experiență a existenței mele a fost asasinarea soțului meu, Abraham Lincoln. Eu l-am ucis, domnule doctor, și sunteți prima persoană care află.
Psihiatrul o privește aproape uimit, dar dă totuși din cap aprobator.
– M-am gândit cât de romantic e când un cuplu moare împreună, așa că, plecând cu dragul meu Lincoln la teatru, am luat cu mine un pistol și… să spunem doar că glonțul a trecut prin amândoi, dar numai eu am rămas să spun povestea. Adevărul e că nu mi-a ieșit nimic, niciodată, în niciun secol. Până și restaurantul meu cu preparate din carne de liliac a ținut populația pământului blocată în casă în ultimii doi ani! Aduc doar haos oriunde merg, deci nu vi se pare rezonabilă tentativa mea de sinucidere? încheie Agatha.
– Agatha, ai numai 35 de ani, când ai făcut toate lucrurile acestea? întreabă psihiatrul cu o curiozitate simulată.
– Alooo? Sunt nemuritoare! Nu v-ați prins din relatare? îi răspunde Agatha de parcă acesta tocmai omisese un fapt evident.
– Bineînțeles că m-am prins, spune doctorul făcându-i jocul. Uite ce îți propun: pentru început, îți voi prescrie un tratament cu antidepresive și, de asemenea, îți sugerez niște activități de terapie ocupațională, pentru a te putea ajuta să te concentrezi asupra prezentului. Spre exemplu, ar fi benefic să te duci, poate, la o înmormântare adevărată, ca să simți gravitatea atmosferei, să vezi că moartea nu e o binecuvântare.
– Ce tratament cu antidepresive? Terapie?! izbucnește femeia. Domnule doctor, cred că sunteți confuz. Eu nu sunt nebună! Nu am nevoie de medicațiile astea! De ceea ce am nevoie este să plec de pe lumea asta plictisitoare, pe care o știu pe de rost, din toate unghiurile! Am rămas fără perspectivă! Vreți să merg la o înmormântare? Vă zic eu la ce înmormântare o să mă duc. A mea! urlă Agatha.
Fața ei, de obicei palidă, e toată roșie acum și ochii ușor bulbucați se umezesc de câteva lacrimi. Fuge din cabinetul psihiatrului.
Este nervoasă și sătulă de lume, dar, în același timp, disperată să vrea să trăiască din nou. Merge aiurea pe străzi, cufundată în gânduri negre. Este convinsă că nu se va schimba nimic, dar decide să încerce, totuși, să meargă la o înmormântare aleatorie, măcar pentru experiență, dacă nu pentru altceva. Secolul ăsta le-a evitat pentru că o roade tare invidia pe cei plecați. Cumpără un ziar și alege una cu potențial, din secțiunea de necrologuri a cotidianului.
În ziua înmormântării, Agatha se prezintă la biserică îmbrăcată cu o rochie somptuoasă, primită de la Maria Antoaneta acum câteva secole. Pe cap poartă o pălărie decorată cu un voal negru, iar în mână ține un binoclu pentru teatru. Nu a venit pentru tratament, ci pentru un spectacol.
Ceilalți participanți la înmormântare o privesc șocați cum, cu pași rapizi, se îndreaptă direct către sicriul deschis, îndepărtează pălăria cu voal de pe cap și deschide ochii mai larg decât sunt deja, pentru a vedea mai bine mortul. Este cuprinsă de dezamăgire, când vede că fața răposatului fusese retușată cu fond de ten, astfel încât pielea lui nu are nuanța mov-albăstruie specifică cadavrelor. Intrigată, atinge cu vârful degetului trupul din sicriu. Este rece, practic înghețat, împietrit, așa cum visează să fie și ea. Îi mângâie fața cu mâna dreaptă și apoi, și cu cea stângă. Se oprește numai când observă mulțimea de fețe terifiate, care o înjunghie cu privirea. „Oh, de privirile-ar putea ucide!”
Prompt, își ia mâinile de pe defunct și face câțiva pași în spate. Afișează un zâmbet jenat. Uitase că oamenii sunt mai sensibili la moarte în prezent, decât erau în epoca victoriană. Restul slujbei rămâne complet tăcută, absorbind cuvintele preotului. E impresionată de câte a realizat omul acesta în scurta lui viață de 95 de ani. Când își amintește de toate secolele ei pierdute, simte cum depresia o cuprinde și mai tare în strânsoarea în care speră să-și dea ultima suflare.
Atunci când vine timpul ca sicriul să fie coborât în pământ, izbucnește în aplauze și urale, care încetează imediat după ce își dă seama că nimeni nu îi împărtășește entuziasmul. „Nu mai poate omul să se bucure la gândul morții fără să fie judecat. În ce hal a ajuns lumea!” se gândește Agatha. Nu se lasă intimidată de presiunea ochilor critici ațintiți asupra sa. În mintea ei, totul e mai clar ca niciodată: Moartea e sufletul ei pereche și nimeni nu îi mai poate ține despărțiți.
Seara, Agatha stă în apartamentul ei și perfectează metoda de suicid. Știe din experiență că nu va funcționa orice, trebuie să găsească ceva inovativ. Se ridică de pe canapea și merge în bucătărie ca să își termine resturile de mâncare chinezească de pe masă. Privește cutia goală.
– Sylvia și Leopoldo, criminali mici! O să mor de foame acum! spune pe un ton ironic și iubitor.
Doi șobolani se târăsc silențios de-a lungul camerei. Agatha se uită la ei înduioșată, apoi își aude stomacul cum chiorăie. Suspină, știind că nici acesta nu e un mod de a muri pe care se poate baza. Privind cutia goală de la catering, își amintește de filmul Delicatessen al marelui regizor francez, Jean-Pierre Jeunet, și îi vine o idee. E plină de inspirație. Își comandă o altă porție de mâncare și se apucă de pregătiri pentru grandiosul eveniment.
Agatha așteaptă în cada plină cu apă să vină mâncarea și recapitulează planul în minte. Când curierul va intra pe ușă, cărămida, ce stă în echilibru pe muchia de sus a tocului, va cădea pe catapulta de lângă prag. Astfel, o lamă de ghilotină de pe vremea Revoluției Franceze va fi propulsată în aer. Prin calcule învățate de la Pitagora, lama va urma traiectoria prin care va tăia sfoara ce ține prăjitorul de pâine băgat în priză, suspendat deasupra căzii. Astfel, acesta va cădea în apă și o va electrocuta. În apă se va stinge!
Este atât de pierdută în gânduri, încât nici nu aude bătăile în ușă. Țârâitul intens al soneriei o face să tresară.
– Intră! strigă ea emoționată.
Clanța ușii se mișcă, în timp ce Agatha emite un râs maniacal, privind intens cum ușa se deschide. Sentimentele ei trec de la fericire la panică și apoi la furie, în timp ce cărămida, în loc să cadă pe catapultă, cade în capul curierului, omorându-l pe loc. Totuși, speranța îi revine când vede corpul inert al curierului că se prăbușește peste catapultă. Agatha face ochii mari rămânând în suspans. Lama ghilotinei lovește însă pragul ușii de la baie.
– La naiba, Pitagora! Am avut încredere în tine! strigă ea.
Se ridică disperată, rupe sfoara și lasă să cadă în apă prăjitorul băgat în priză. Nu obține decât răbdări prăjite…
– De ce am crezut că o să funcționeze? suspină iritată.
Stă câteva minute cu mâinile în șold, complet dezamăgită, dar când vede că șobolanii ei se apropie de cadavru, sare din cadă și scoate repede doi saci mari de gunoi.
– Nu, dragii mei! Nu știți pe unde a fost, v-ați putea îmbolnăvi, spune Agatha grijulie celor două rozătoare.
Împachetează cadavrul și se pregătește sufletește să îl tragă pe scări patru etaje, până la tomberoanele de la parter.
Se întoarce în apartamentul ei gâfâind, tot apatică, tot sătulă de viață și tot lihnită. Vede că, din nou, Sylvia și Leopoldo i-au luat-o înainte la mâncare, așa că decide să meargă la magazinul alimentar de pe strada paralelă.
Coboară scările, iese din clădire și o ia la dreapta, sperând să mai aibă suficientă energie ca să dea colțul la capătul străzii…
Nu se oprește la semafor. Cufundată din nou în gânduri negre, trece pe roșu. Calcă neatentă pe trecerea de pietoni. Deodată, aude un sunet de claxon asurzitor din stânga ei și vede prea târziu mașina ce se apropie cu viteză de ea. Îngheață pe loc. Împietrește. Agatha e moartă de spaimă!